Majoritatea părților corpului sunt singure sau în perechi. Avem un nas, o limbă și un buric. Avem doi ochi, doi genunchi, două picioare și așa mai departe. Degetele sunt o excepție flagrantă – avem o parte de cinci pe fiecare parte. Acest lucru prezintă dificultăți. Când vrem să distingem unul din grup – de exemplu, pentru a preciza ce deget am trântit în ușă – ce facem? Îi numim, în mod natural. Dar cum?

Aceasta este o problemă exclusiv umană. Pentadactilitatea – condiția de a avea cinci degete – este omniprezentă în lumea biologică, dar noi suntem singura specie care are capacitatea (sau ocazia) de a vorbi despre aceste degete. Problema nu constă doar în faptul că avem cinci degete, ci și în faptul că acestea sunt atât de supărător de asemănătoare: ele diferă ușor în ceea ce privește dimensiunea și dexteritatea, dar toate au acel aspect de degete încleștate și acoperite de unghii. Cum au rezolvat oamenii din diferite timpuri și locuri această problemă? Cum au numit membrii acestui cvintet confuz? Răspunsul la această întrebare oferă un tur al inventivității minții umane.

Considerați mai întâi degetul mare. Aparența este o sursă deosebit de frecventă de nume de degete. Cuvântul englezesc modern, de exemplu, provine dintr-un cuvânt mai vechi care înseamnă „voinic” sau „gros”. Alte limbi evidențiază faptul că degetul mare este puternic, în ciuda staturii sale scurte. Termenul latin pentru acest membru – pollex, încă folosit în contexte medicale – provine de la un verb care înseamnă „a fi puternic”. În limba kurdă, aceste asocieri de compactitate și putere se reunesc în eticheta „deget de berbec.”

Cazul „degetului de berbec” face aluzie la un tipar mai larg: deseori ne vedem degetele ca pe niște ființe animate, mici agenți cu propria lor personalitate. Astfel, le denumim adesea după animale sau după roluri sociale umane. În unele limbi ale nativilor americani, degetul mare este numit „degetul șef”. În alte părți, acesta este prezentat ca un membru al familiei: sunt atestați termenii „mama”, „tatăl”, „fratele mai mare” sau „degetul bunicului”. Deși sunt rare în Europa, etichetele care compară degetele cu oamenii sunt comune în întreaga lume. Un studiu a găsit astfel de denumiri într-o cincime din cele 123 de limbi studiate.

Degetul mare a atras o serie de alte denumiri. În limba greacă, este cunoscut ca „ceea ce este opus degetelor”. În mai multe limbi turcești, este cunoscut sub numele de „degetul de la cap”. În unele părți ale Orientului Mijlociu și ale Mediteranei, numele degetului mare provine de la o funcție nesuferită pe care, din fericire, nu mai trebuie să o îndeplinească (prea mult): ucigașul de păduchi.

În continuare: degetul arătător. Această etichetă provine de la utilizarea degetului pentru a arăta cu degetul: cuvântul englezesc index își are rădăcinile într-un cuvânt anterior care înseamnă „a arăta”. Denumirile care asociază acest deget cu arătarea pot fi găsite pe tot globul, dar intră în joc și altele. Vorbitorii de limba engleză îl mai numesc și degetul arătător, din cauza poziției sale ca fiind primul dintre degetele propriu-zise, cu excepția degetului mare. Textele medievale se referă la el ca fiind „cel care salută” și „învățător”. În timpurile anglo-saxone, era cunoscut ca „degetul cu coasa”, din motive care sunt obscure, și ca „degetul care trage”, deoarece era folosit pentru a trage înapoi coarda arcului.

În întreaga lume, degetul arătător este asociat cu alte funcții. În limbile iraniene, este considerat degetul de chemare, înjurătură și protecție. Este, de asemenea, cunoscut sub numele de „degetul rugăciunii” sau „degetul mărturiei” – eticheta în turca modernă – din cauza utilizării sale în practica musulmană a shahada, sau profesiunea de credință. Una dintre cele mai colorate porecle ale sale s-a bazat pe înclinația sa de a șterge sosurile: „pot licker.”

În continuare: degetul mijlociu. Engleza nu este singura limbă care numește acest deget pentru poziția sa centrală – „degetul de la jumătatea drumului” este un alt exemplu. Unele înfrumusețează ideea: în limba Choctaw, este cunoscut sub numele de „fiul mijlociu”, iar în unele limbi turcești, este supranumit „plop mijlociu”, evocând imaginea degetelor ca un arboret. Un alt aspect proeminent al acestui deget mijlociu este, bineînțeles, lungimea sa. Astfel, găsim porecle precum „degetul lung” sau „degetul înalt” și variante colorate precum „iarba înaltă” sau „turcul înalt”.”

În latină, degetul mijlociu era cunoscut sub numele de digitus impudicus sau obscenus – adică degetul nerușinat sau lasciv. Unii sugerează că acești termeni se datorau utilizării sale într-unul dintre cele mai grosolane gesturi ale noastre, dar un motiv mai profund ar putea sta în aspectul său. Se spune că degetul mijlociu, atunci când este întins și flancat de o parte și de alta, seamănă cu un penis și cu testiculele. Această formă falică este, de fapt, ceea ce a motivat gestul în primul rând. O altă explicație pentru lascivitate, după cum notează un observator, este că acesta este degetul folosit adesea pentru a stimula organele genitale feminine.

Al patrulea la rând: degetul inelar. Toată lumea va recunoaște originile acestei porecle în practicile moderne de purtare a inelului. Dar nu toți sunt conștienți de istoria mai profundă din spatele acestei tradiții. Conform credinței medievale, un nerv sau o arteră mergea de la degetul inelar până la inimă. Această noțiune i-a determinat pe oameni să poarte inele pe acest deget. De asemenea, a conferit degetului un rol important în tradițiile și practicile medicale. Medicii foloseau degetul inelar atunci când aplicau tratamente, de exemplu. Astfel de asocieri au inspirat termenii „degetul doctorului”, „degetul vindecător”, „degetul inimii” și „degetul lipitoarei” – ultimul pentru că lipitoare era un alt cuvânt pentru medic.

Termenul „deget inelar” se găsește acum în întreaga lume. Dar un alt nume, oarecum paradoxal, este de asemenea popular: „degetul fără nume”. Această etichetă a fost folosită cândva în unele părți ale Europei, ceea ce l-a determinat pe Wilhelm Grimm, celebru pentru basme, să speculeze cu privire la originile sale. Una dintre ideile sale a fost aceea că numele face aluzie la reputația curată a acestui deget, în contrast cu cea a vecinului său lasciv. O alta a fost că, din cauza utilizărilor cvasi-mistice ale degetului în vindecare, unii nu îndrăzneau să-i rostească numele.

O explicație mai simplă ar putea fi, totuși, în ordine. Aceeași etichetă paradoxală se găsește în limbile nativilor americani și în chineză, ceea ce face puțin probabil ca ea să provină din credințe culturale specifice Europei. Mai degrabă, lipsa de denumire a acestui deget se poate datora faptului că este total lipsit de importanță. Așezat între degete mai distincte și nefiind deosebit de folositor, degetul inelar este – să recunoaștem – și cel mai ușor de uitat din grup.

Cel mai mic, dar nu cel mai mic: degetul mic. Lăsând la o parte aparențele, cuvântul englezesc nu are nimic de-a face cu culoarea roz – mai degrabă, a fost împrumutat din olandeză. Originile mai profunde ale cuvântului sunt dezbătute, dar este posibil ca acesta să se fi păstrat pentru că poartă un sufix („-y”) folosit adesea în engleză pentru lucruri mici și drăguțe. Pinky este, la urma urmei, îndrăgitul avorton al mâinii.

O fixație asupra mărimii acestui deget se regăsește în întreaga lume. Este numit în diverse feluri „bebeluș”, „cel mai mic copil” sau „ultima fiică născută”. În limba turcă, este cunoscut sub numele de „degetul vrăbiuței”, după pasărea deosebit de mică. O idee conexă este aceea că acest deget este un pic rătăcitor. În unele locuri, este cunoscut sub numele de degetul „orfan” sau „în urmă”.

În mod sincer, degetul mic nu face mare lucru. Termenii bazați pe funcțiile sale sunt, prin urmare, oarecum rari. O excepție se găsește în latină, unde degetul mic era etichetat drept auricularis – adică „degetul urechii”. Această asociere auditivă, încă întâlnită în franceza modernă, se datorează a ceea ce este poate cel mai notabil talent al acestui deget: îndepărtarea cerii.

Aceste soluții la problema denumirii degetelor arată mintea umană la lucru – și la joacă. În limbă după limbă, degetele sunt denumite în funcție de aspectul, poziția și mărimea lor. Ele sunt asemănate cu păsări, câini și oi, comparate cu șefi, copii, părinți și bunici. Ele sunt recunoscute pentru rolul lor în rugăciune, vânătoare, vindecare, înjurături, linsul vaselor și strivirea dăunătorilor. Parcurgând acest compendiu colorat, găsim, pe de o parte, modele neașteptate și, pe de altă parte, o diversitate încântătoare.

Este această diversitate un lucru de domeniul trecutului? Este problema denumirii degetelor rezolvată o dată pentru totdeauna? Există unele semne că nomenclatura digitală se îndreaptă, ca multe altele, spre o omogenitate globală. Dar problema nu este deloc rezolvată. Continuăm să găsim noi utilizări pentru mâinile noastre, ceea ce ar putea inspira noi nume. Culturile sunt în continuă schimbare și creează noi asocieri. Acest colț curios al comunicării umane va continua să poarte amprenta inventivității speciei noastre. Sau cel puțin așa putem spera.