Pentru posteritate, Michelangelo a rămas întotdeauna unul din grupul restrâns al celor mai exaltați artiști, care au fost considerați a exprima, ca William Shakespeare sau Ludwig van Beethoven, experiența tragică a umanității cu cea mai mare profunzime și anvergură universală.

În contrast cu marea faimă a operelor artistului, influența lor vizuală asupra artei ulterioare este relativ limitată. Acest lucru nu poate fi explicat prin ezitarea de a imita o artă doar pentru că părea atât de mare, deoarece artiști precum Rafael au fost considerați la fel de mari, dar au fost folosiți ca surse într-o măsură mult mai mare. Se poate ca, în schimb, tipul special de expresie asociat cu Michelangelo, de o grandoare aproape cosmică, să fi fost inhibitor. Influența limitată a operei sale include câteva cazuri de dependență aproape totală, cel mai talentat artist care a lucrat în acest mod fiind Daniele da Volterra. În rest, Michelangelo a fost tratat ca un model pentru anumite aspecte limitate ale operei sale. În secolul al XVII-lea, a fost considerat suprem în desenul anatomic, dar mai puțin lăudat pentru elemente mai ample ale artei sale. În timp ce manieriștii au folosit compresia spațială observată în câteva dintre lucrările sale și, mai târziu, pozițiile șerpuite ale sculpturii sale a Victoriei, maestrul Auguste Rodin din secolul al XIX-lea a exploatat efectul blocurilor de marmură neterminate. Anumiți maeștri ai barocului din secolul al XVII-lea arată poate cea mai completă referință la el, dar în moduri care au fost transformate pentru a exclude orice asemănare literală. În afară de Gian Lorenzo Bernini, pictorul Peter Paul Rubens poate arăta cel mai bine capacitatea de utilizare a creațiilor lui Michelangelo pentru un mare artist de mai târziu.

Creighton E. Gilbert Editorii Encyclopaedia Britannica