Ce este speranța biblică?

Pentru că Tu ești speranța mea (tikvah), Doamne Dumnezeule, Tu ești încrederea mea din tinerețea mea. (Ps. 71:5)

În mod obișnuit, ne gândim la speranță ca la un sentiment că ceva dezirabil este posibil să se întâmple. Spre deosebire de o dorință sau de un dor, speranța implică așteptarea de a obține ceea ce se dorește. În ebraică, speranța este cuvântul tikvah (teek-VAH). Strong’s îl definește ca fiind un cordon, așteptare și speranță. Provine din rădăcina ebraică kavah care înseamnă a lega împreună, a aduna; a aștepta: – a zăbovi, a aștepta (pentru, pe, asupra).

Ați observat ideea concretă de cordon împletit? În timp ce speranța în limba engleză este abstractă, speranța în ebraică oferă o imagine puternică. Un cordon, o frânghie sau un fir legat nu poate fi văzut doar cu ochii, ci este ceva ce poate fi apucat cu mâinile. Cu alte cuvinte, speranța este ceva suficient de real încât să ne putem agăța de ea. Speranța nu este ceva care nu este la îndemâna noastră.

Prima apariție a cuvântului tikvah în Biblie este în cartea Iosua, în relatarea celor doi spioni israeliți și a femeii Rahab din Ierihon.

Bărbații i-au zis: „Vom fi liberi de acest jurământ față de tine, pe care ne-ai pus să-l jurăm, dacă, atunci când vom intra în țară, nu vei lega acest cordon de ață stacojie la fereastra prin care ne-ai lăsat să coborâm și nu vei aduna la tine în casă pe tatăl tău și pe mama ta și pe frații tăi și toată casa tatălui tău. (Ios. 2:17-18)

Ea a răspuns: „După cuvintele tale, așa să fie”. I-a trimis, și au plecat; și a legat cordonul stacojiu la fereastră. (Ios. 2:21)

În timp ce cuvântul ebraic tikvah este folosit aici în sensul său literal de „cordon sau ață”, el dezvăluie, de asemenea, imaginea figurată a speranței. Ața stacojie era speranța lui Rahab. Era singura ei garanție că familia ei va fi cruțată de israeliți. Deși cordonul fizic fusese legat pentru a le asigura siguranța, Rahab trebuia totuși să AȘTEAPTE realizarea promisiunii spionilor.

Aici este locul în care rădăcina lui tikvah, kavah, devine relevantă pentru înțelegerea noastră. Ne putem raporta în mod obișnuit la speranță. Dar uităm prea des că speranța este înrădăcinată în așteptare. A avea răbdare și a aștepta un lucru sau un rezultat așteptat este foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Există numeroase exemple de eroi biblici care s-au luptat cu așteptarea, uneori cu consecințe devastatoare. Gândiți-vă la nerăbdarea lui Avraam și a Sarei de a produce un moștenitor. În cele din urmă au fost de acord să o folosească pe Hagar, mamă surogat care l-a produs pe Ismael. Efectele nerăbdării lor pot fi resimțite și astăzi prin urmașul lui Ismael, un dușman persistent al lui Israel.

Atunci, adevărata întrebare este cum ne agățăm de speranță? Cum ne ferim să nu devenim neliniștiți? Cum facem ca îndoiala să nu ne copleșească?

Adevărul este că ne putem agăța de speranța pe care o avem în promisiunile lui Elohim (Dumnezeu). Ca și cum ne-am agăța de o frânghie puternică, speranța noastră este tangibilă și sigură. Cu toate acestea, trebuie să așteptăm împlinirea lor și să nu obosim. Dar cum rămâne cu miriadele de probleme din viața noastră de zi cu zi care nu au o referință directă de promisiune în Scriptură; este speranța noastră reală atunci când ne încredem că YHWH va interveni în aceste chestiuni?

Viața nu este albă și neagră. Există multe zone „gri”, deoarece noi vedem doar „slab” de cele mai multe ori. Natura noastră caută certitudinea și absolutul, indiferent de problemă sau subiect. Speranța trăiește în cenușiul și incertitudinea vieții; ea poate părea neclară. Dar, dacă continuăm să ne agățăm de ea, claritatea ascuțită a alb-negrului și a negrului va ieși la iveală și, odată cu ea, întregul tehnicolor al vieții. Totuși, această realizare nu este motivul pentru care scriu. Vreau să fiu capabil să pășesc cu fermitate pe calea gri neclară pe care mă aflu în prezent șerpuind.

Câteva dintre călătoriile și anotimpurile noastre în această călătorie a vieții cu YHWH nu au sens pentru mințile noastre naturale. Ceea ce pare în mod natural a fi nedrept, încercat sau chiar greșit sunt, de fapt, chiar locul în care El dorește să ne aflăm. Cum altfel am putea învăța să ne sprijinim pe credința, încrederea și speranța noastră în promisiunea Sa de a nu ne părăsi și de a nu ne abandona niciodată? Cu toate acestea, asta nu înseamnă că nu vom simți că El ne-a părăsit. Dar sentimentele nu sunt un indicator de încredere al adevărului. Sentimentul de gol, de secetă sau de părăsire nu face decât să ne determine să strigăm către Cel Atotputernic. Când totul este minunat, de obicei nu strigăm.

Familia mea se află într-un loc în pustiu în care strigăm continuu. Se pare că deșertul ne va mistui… dar aici trebuie să ALEG să văd cu ochi spirituali și să stau pe promisiunile MAESTRULUI meu. El este cu adevărat în control. Și dacă pot doar să renunț la fiecare anxietate a mea în favoarea Lui, voi găsi acel shalom pe care îl caut cu disperare. Dacă te afli într-un loc similar de disperare, alătură-te mie în a prinde curaj, deși pare că cerul se prăbușește peste tot în jurul tău.

Așteaptă-L pe DOMNUL; Fii tare și lasă-ți inima să prindă curaj; Da, așteaptă-L pe DOMNUL. (Ps. 27:14)

Chiar atunci când Cuvântul nu vorbește direct despre situația ta sau poate chiar pare să fie contrar unei promisiuni pe care ai stat în picioare, să știi că YHWH este dragoste. Indiferent de problemă, chestiune sau situație, în cele din urmă voia și scopurile Sale sunt fără îndoială îndeplinite. Trebuie pur și simplu să renunțăm la fațada noastră de control și să fim vase dispuse, indiferent de costuri.

Acest lucru mă aduce la întrebarea la care SPER că pot răspunde afirmativ:

Pot renunța la ceea ce cred că mă susține atunci când nu pot vedea unde voi ateriza? Am încredere în El să mă prindă sau să-mi arunce o frânghie?

Există un prețios cordon stacojiu care străbate nu numai întreaga Biblie, ci și viața fiecăruia dintre noi. Dar, pentru a-l vedea, trebuie să facem exact ceea ce am scris până acum. Trebuie să renunțăm la noi înșine și să ne agățăm cu tenacitate de frânghia Lui. Aceasta este singura noastră SPERANȚĂ reală.

Supun că problema mea (și a multor alți oameni) este sentimentul (iată din nou acest cuvânt) că nu suntem demni de a fi prinși. Știm cu toții că nu merităm nimic. Poate că acest deșert ca un limbo este de fapt un loc al amintirii. Trebuie să ne amintim ce a făcut deja YHWH în viața noastră. El nu este un zeu grec nestatornic. El este demn de încredere și nu se schimbă. Aceasta este ceea ce trebuie să facem atunci când frica, îndoiala și chiar neliniștea încearcă să ne copleșească speranța.

Trebuie să ne gândim la acea coardă tangibilă țesută care a fost împletită doar pentru noi. Poate că acesta este chiar motivul pentru care cordonul lui Rahab avea culoarea roșie sau stacojie. Este pentru a ne aminti de păcatele noastre stacojii și de sângele stacojiu care le spală, alb ca zăpada. Ca și Rahab, noi nu merităm să fim cruțați. Nu suntem demni, dar El ne iubește totuși. El încă ne iartă. Nu trebuie să încercăm să forțăm sau să ne croim drum în jurul situației noastre. Adevărata speranță așteaptă ca Stăpânul să ne ofere calea, tot ce trebuie să facem este să pășim așa cum ne conduce El.

Puteți să ne agățăm de această speranță în mijlocul haosului care se învârte?

.