3 Obiectivele personale ca elemente de bază pentru managementul vieții pe tot parcursul vieții și până la bătrânețe
Abordările teoretice ale acțiunii consideră că obiectivele sunt elementele centrale ale managementului vieții, deoarece obiectivele structurează și direcționează atenția, emoțiile și comportamentele pe anumite căi (Emmons 1996). Recent, o serie de modele au subliniat importanța proceselor legate de scopuri pentru reglarea dezvoltării și gestionarea vieții. În opinia autorului, cele mai proeminente modele din prezent sunt modelul de selecție, optimizare și compensare (SOC-model), modelul de optimizare în controlul primar și secundar (OPS-model) și modelul de coping asimilativ și acomodativ. În această secțiune, este prezentat pe scurt modul în care aceste modele complementare – care au primit toate un bun sprijin empiric – conceptualizează managementul vieții.
Modelul SOC (Baltes și Baltes 1990, Freund și Baltes 2000) presupune că, pe parcursul întregii vieți, indivizii caută în mod continuu să își gestioneze cu succes viața prin orchestrarea a trei procese de reglare a dezvoltării: selecție, optimizare și compensare.
Importanța selecției scopurilor se bazează pe presupunerea că, pe parcursul întregii vieți, oportunitățile și constrângerile biologice, sociale și individuale specifică o gamă de domenii alternative de funcționare. Numărul de opțiuni, care depășește, de obicei, cantitatea de resurse interne și externe de care dispune un individ, trebuie redus prin selectarea unui subansamblu al acestor domenii asupra cărora să se concentreze resursele proprii. Selecția (de exemplu, dezvoltarea, elaborarea, angajarea în scopuri) dă o direcție dezvoltării prin orientarea și concentrarea resurselor asupra anumitor domenii de funcționare (specializare). Mai mult decât atât, scopurile organizează comportamentul în secvențe de acțiune și reduc complexitatea unei situații date pe măsură ce ghidează atenția și comportamentul.
Potrivit modelului SOC, prin delimitarea gamei de scopuri asupra cărora să se concentreze resursele proprii, selecția este primul pas important pentru gestionarea cu succes a propriei vieți. Cu toate acestea, pentru a atinge efectiv niveluri mai ridicate de funcționare în domeniile (obiectivele) selectate, trebuie să aibă loc optimizarea. Optimizarea denumește procesul de dobândire, rafinare, coordonare și aplicare a mijloacelor sau resurselor care sunt necesare pentru a atinge obiectivele preconizate. Importanța optimizării este ilustrată în cercetările privind expertiza. Această literatură a demonstrat rolul central al practicii deliberate a competențelor, care cuprinde dobândirea de noi competențe, perfecționarea competențelor existente, precum și integrarea și automatizarea competențelor pentru atingerea performanței maxime. Procesul de optimizare abordează aspectul de creștere al dezvoltării.
Cea de-a treia componentă a modelului SOC este compensarea (a se vedea, de asemenea, Dixon și Bäckman 1995). Compensarea are ca scop contracararea pierderilor de mijloace relevante pentru scop disponibile anterior și implică înlocuirea mijloacelor pierdute prin activarea mijloacelor nefolosite sau prin dobândirea de noi mijloace. Obiectivul este de a menține funcționarea în fața pierderilor de mijloace. O a doua formă de gestionare a pierderilor constă în restructurarea propriilor obiective prin concentrarea resurselor asupra celor mai importante obiective, adaptarea standardelor obiectivelor sau înlocuirea obiectivelor care nu mai pot fi atinse (selecție bazată pe pierderi). Modelul SOC postulează că selecția bazată pe pierderi este un proces important de gestionare a vieții, deoarece permite cuiva să se concentreze sau să redirecționeze resursele în mod adaptiv atunci când alte mijloace de menținere a funcționării care înlocuiesc pierderea (compensare) nu sunt disponibile sau ar fi investite în detrimentul unor obiective mai promițătoare.
Potrivit modelului SOC, deși toate aceste procese au funcții pozitive de dezvoltare, orchestrarea lor este cea care contribuie cel mai mult la gestionarea adaptivă a vieții în fața oportunităților de dezvoltare în schimbare, a cerințelor, constrângerilor și nevoilor personale.
Plecând de la modelul SOC și concentrându-se asupra controlului, Heckhausen și Schulz (a se vedea Heckhausen 1999; Control Behavior: Psychological Perspectives) propun în modelul lor de optimizare în controlul primar și secundar (modelul OPS) două moduri de control care contribuie în comun la gestionarea vieții de-a lungul întregii vieți, controlul primar și secundar. Conform modelului OPS-model, oamenii au o nevoie înnăscută de a-și controla lumea și încearcă să își maximizeze potențialul de control. Controlul primar înglobează eforturile instrumentale de a modifica mediul în funcție de obiectivele proprii. Controlul secundar este utilizat atunci când strategiile de control primar îndreptate spre lumea exterioară nu sunt disponibile sau eșuează. Controlul secundar se concentrează asupra aspectelor interne, cum ar fi schimbarea propriilor obiective, angajarea în atribuiri autoprotectoare sau comparații sociale. Heckhausen și Schulz fac o distincție între formele selective și compensatorii ale strategiilor de control primar și secundar. Controlul primar selectiv se referă la investiția de mijloace pentru atingerea scopului. Controlul primar compensatoriu denotă angajarea de resurse externe (de exemplu, ajutorul altora) sau achiziționarea de mijloace alternative atunci când resursele interne disponibile sunt insuficiente. Controlul secundar selectiv se referă la selectivitatea sporită a investirii resurselor în obiectivele existente. Controlul secundar compensatoriu denotă reîncadrarea cognitivă a obiectivelor, cum ar fi devalorizarea obiectivelor imposibil de atins. Conform modelului OPS, managementul vieții este optimizat doar atunci când cele patru tipuri de control sunt orchestrate în conformitate cu ecologia de dezvoltare a individului.
Un punct de vedere similar a fost dezvoltat de Brandtstädter și colegii săi (de exemplu, Brandtstädter și Renner 1990) în modelul lor de asimilare și acomodare. Conform acestui model, oamenii folosesc două forme complementare de coping pentru a realiza o potrivire între starea de dezvoltare reală și cea dorită, asimilarea și acomodarea. Asimilarea denotă un mod acțional de coping care se caracterizează prin urmărirea cu tenacitate a propriilor obiective prin modificarea mediului în funcție de obiectivele personale. Acomodarea se referă la un mod de coping neintenționat, inconștient, și anume ajustarea flexibilă a scopurilor. Acomodarea cuprinde schimbarea, retrogradarea sau renunțarea la obiectivele personale sau scăderea nivelului aspirațiilor cuiva pentru a se potrivi cu mediul. Urmându-l pe Brandtstädter, oamenii vor folosi mai întâi strategii de asimilare pentru a închide neconcordanța dintre starea reală și obiectivele personale. Atunci când încercările de asimilare eșuează, are loc o trecere treptată la modul acomodativ, mai întâi prin investirea unor activități suplimentare legate de obiective, apoi prin angajarea unor ajutoare externe sau sisteme de sprijin și, în cele din urmă, prin ajustarea standardelor sau chiar dezangajarea de la obiective.
Cele trei modele raportate mai sus converg în importanța pe care o acordă obiectivelor și proceselor motivaționale ca elemente constitutive ale managementului vieții. Mai mult decât atât, aceste modele sugerează că procesele cheie ale managementului vieții de-a lungul întregii vieți rezidă în adaptarea la ecologiile de dezvoltare prin selecția orientată spre oportunități, investirea concentrată a resurselor și compensarea pierderilor. Modificările legate de vârstă în ceea ce privește disponibilitatea și eficiența resurselor necesită utilizarea flexibilă a strategiilor legate de obiective. Începând să fie foarte pozitiv în copilărie până la începutul vieții adulte, raportul dintre câștiguri și pierderi devine mai puțin favorabil odată cu vârsta. Astfel, odată cu înaintarea în vârstă, indivizii trebuie să aloce mai multe resurse pentru menținerea funcționării și compensarea pierderilor decât pentru creștere (Staudinger et al. 1995). Managementul vieții, urmărind aceste modele, cuprinde optimizarea potențialului de dezvoltare și compensarea simultană a pierderilor.