Termenul vedic sanscrit ātman (Pāli, attā), care înseamnă literalmente respirație sau spirit, este adesea tradus în engleză ca self, suflet sau ego. Din punct de vedere etimologic, anātman (Pāli, anattā) este format din prefixul negativ an plus ātman (adică fără ātman) și este tradus ca no-self, no-soul sau no-ego. Acești doi termeni au fost folosiți în scrierile religioase și filosofice din India pentru a se referi la un substrat esențial din interiorul ființelor umane. Ideea de ātman a fost pe deplin dezvoltată de gânditorii upanisadici și vedāntici, care au sugerat că în personalitatea fiecăruia există un at-om permanent, neschimbător, imuabil, omnipotent și inteligent, care este lipsit de tristețe și care părăsește corpul la moarte. Chāndogya UpaniṢad, de exemplu, afirmă că ātmanul este „fără descompunere, moarte, durere”. În mod similar, Bhagavadgītā îl numește pe ātman „etern … nenăscut … nemuritor … imuabil, primordial … atotpătrunzător”. Unele UpaniṢads susțin că ātmanul poate fi separat de corp precum sabia din teaca sa și poate călători în voie departe de corp, mai ales în somn. Dar budismul susține că, din moment ce totul este condiționat și, prin urmare, supus anitya (impermanență), nu se pune problema lui ātman ca entitate auto-subzistentă. Religia subliniază că tot ceea ce este impermanent este în mod inevitabil duḤkha (suferință) și în afara controlului nostru (ānatman), și astfel nu poate constitui un sine ultim.

Potrivit budismului, ființele și obiectele inanimate ale lumii sunt construite (saṃskṛta), spre deosebire de nirvĀṆa, care este neconstituită (asaṃskṛta). Elementele constituite sunt alcătuite din cele cinci skandha (agregate) sau blocuri de construcție ale existenței: corpul fizic (rūpa), senzația fizică (vedanā), percepția senzorială (saṃjñā, saññā), tendințele obișnuite (saṃskāra, saṃkhāra) și conștiința (vijñāna, viññāna). Ultimele patru dintre aceste skandhas sunt, de asemenea, cunoscute în mod colectiv sub numele de nāma (nume), care denotă constituenții nemateriali sau mentali ai unei ființe. Rūpa reprezintă doar materialitatea și, prin urmare, obiectele inanimate sunt incluse în termenul rūpa. O ființă vie compusă din cinci skandhas se află într-o continuă stare de flux, fiecare grup precedent de skandhas dând naștere unui grup următor de skandhas. Acest proces se desfășoară momentan și neîncetat în existența prezentă, așa cum se va desfășura și în viitor, până la eradicarea avidyā (ignoranța) și atingerea nirvāṇa. Astfel, analiza budistă a naturii persoanei se axează pe conștientizarea faptului că ceea ce pare a fi un individ este, de fapt, o combinație mereu schimbătoare a celor cinci skandhas. Aceste agregate se combină în diverse configurații pentru a forma ceea ce este experimentat ca o persoană, la fel cum un car este construit din diverse părți. Dar, așa cum carul ca entitate dispare atunci când elementele sale constitutive sunt despărțite, tot așa și persoana dispare odată cu dizolvarea skandhas. Astfel, ceea ce noi experimentăm ca fiind o persoană nu este un lucru, ci un proces; nu există o ființă umană, există doar devenire. Când a fost întrebat cine este, în absența unui sine, cel care are sentimente sau alte senzații, răspunsul lui Buddha a fost că această întrebare este formulată greșit: Întrebarea nu este „cine simte”, ci „cu ce ca și condiție apare sentimentul?”. Răspunsul este contactul, demonstrând încă o dată natura condiționată a tuturor experiențelor și absența oricărui substrat permanent al ființei.

La fel cum ființa umană este analizată în părțile sale componente, la fel este și lumea exterioară cu care se interacționează. Această interacțiune este una a conștiinței (vijñāna) stabilită prin intermediul facultăților cognitive (indriya) și a obiectelor acestora. Aceste facultăți și obiectele lor, numite sfere (āyatana), includ atât simțul, cât și obiectul-simț, a căror întâlnire este necesară pentru conștiință. Acești trei factori care alcătuiesc împreună cunoașterea – facultatea de simț, obiectul de simț și conștiința care rezultă – sunt clasificați sub numele de dhātu (element). Personalitatea umană, inclusiv lumea exterioară cu care aceasta interacționează, este astfel împărțită în skandha, āyatana și dhātu. Denumirea generică pentru toate cele trei este dharma, care în acest context se traduce prin „elemente ale existenței”. Universul este alcătuit dintr-un mănunchi de elemente sau forțe (saṃskāras) și se află într-un flux sau curgere continuă (santāna). Fiecare dharma, deși apare doar pentru o singură clipă (kṢaṇa), este un „element cu origine dependentă”, adică depinde pentru originea sa de ceea ce a precedat. Astfel, existența devine o „existență dependentă”, în care nu există nici o distrugere a unui lucru și nici o creare a altuia. Încadrându-se în această schemă, individul este în întregime fenomenal, guvernat de legile cauzalității și lipsit de un sine extrafenomenal în el sau în ea.

În absența unui ātman, ne putem întreba cum explică budismul existența ființelor umane, identitatea, continuitatea și, în cele din urmă, scopurile lor religioase. La nivelul „adevărului convențional” (saṃvṛtisatya), budismul acceptă că, în lumea tranzacțională zilnică, oamenii pot fi numiți și recunoscuți ca persoane mai mult sau mai puțin stabile. Cu toate acestea, la nivelul „adevărului suprem” (paramārthasatya), această unitate și stabilitate a personalității este doar o construcție bazată pe simțuri a imaginației noastre productive. Ceea ce a încurajat Buddha nu este anihilarea sentimentului de sine, ci eliminarea credinței într-o permanentă și eternă „fantomă în mașină”. Astfel, ființa umană în budism este o creatură concretă, vie și luptătoare, iar personalitatea sa este ceva care se schimbă, evoluează și crește. Omul concret, nu eul transcendental, este cel care atinge în cele din urmă perfecțiunea prin efort constant și voință creatoare.

Doctrina budistă a renașterii este diferită de teoria reîncarnării, care implică transmigrarea unui ātman și renașterea sa materială invariabilă. Așa cum procesul unei perioade de viață este posibil fără ca o entitate permanentă să treacă de la un gând-moment la altul, tot așa este posibilă o serie de procese de viață fără ca ceva să transmigreze de la o existență la alta. Un individ, pe parcursul existenței sale, acumulează mereu karma (acțiune) proaspătă care afectează fiecare moment al vieții sale. La moarte, schimbarea este doar comparativ mai profundă. Legătura trupească, care îl ținea unit pe individ, se desprinde, iar noul său corp, determinat de karma, devine unul adaptat la acea nouă sferă în care individul renaște. Ultimul gând-moment al acestei vieți piere, condiționând un alt gând-moment într-o viață ulterioară. Noua ființă nu este nici absolut aceeași, deoarece s-a schimbat, nici total diferită, fiind același flux (santāna) de energie karmică. Există doar o continuitate a unui anumit flux de viață; doar atât și nimic mai mult. Budiștii folosesc diverse similitudini pentru a explica această idee că nimic nu transmigrează de la o viață la alta. De exemplu, se spune că renașterea este asemenea transmiterii unei flăcări de la un lucru la altul: Prima flacără nu este identică cu ultima flacără, dar ele sunt în mod clar legate între ele. Flacăra vieții este continuă, deși există o pauză aparentă la așa-numita moarte. După cum se subliniază în Milindapaha (Întrebările lui Milinda): „Nu aceeași minte și același corp se nasc în următoarea existență, ci cu această minte și acest corp… cineva face o faptă… și datorită acestei fapte o altă minte și un alt corp se nasc în următoarea existență”. Primul moment al noii vieți se numește conștiință (vijñāna); antecedentele sale sunt saṃskāras, forțele prenatale. Există o „coborâre” a conștiinței în pântecele mamei, pregătitoare pentru renaștere, dar această coborâre este doar o expresie pentru a denota simultaneitatea morții și a renașterii. În acest fel, elementele care constituie individul empiric sunt în continuă schimbare, dar nu vor dispărea niciodată în totalitate până când nu se vor stinge definitiv cauzele și condițiile care le țin împreună și le împing la renaștere, pofta (tṘṢṇā; Pāli, taṇhā), atașamentul puternic (upādāna) și dorința de reexistență (bhava).

Vezi și:Conștiința, Teorii ale; Dharma și Dharmas; Stări intermediare

Bibliografie

Collins, Steven. Persoane altruiste: Imagistică și gândire în budismul Theravāda. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press, 1982.

Conze, Edward. Gândirea budistă în India: Three Phases of Buddhist Philosophy. Londra: Allen and Unwin, 1962.

de Silva, Lynn A. The Problem of the Self in Buddhism and Christianity. Colombo, Sri Lanka: Study Centre for Religion and Society, 1975.

Hick, John. Moartea și viața veșnică. Londra: Macmillan, 1976.

Kalupahana, D. J. The Principles of Buddhist Psychology. Albany: State University of New York Press, 1987.

Murti, T. R. V. The Central Philosophy of Buddhism: Un studiu al sistemului Mādhyamika, ediția a 2-a. Londra: Allen and Unwin, 1960.

Pérez-Remón, Joaquín. Self and Non-Self in Early Buddhism. Haga, Țările de Jos: Mouton, 1980.

Rahula, Walpola. Ce a învățat Buddha, ediție revizuită. Bedford, Marea Britanie: Fraser Gallery, 1967.

K. T. S. S. Sarao

.