Larry Coryell – The Free Spirits: Out of Sight and Sound (1967)

Chitaristul Larry Coryell, născut în Texas, este adesea creditat ca fiind unul dintre principalii arhitecți timpurii ai muzicii de jazz fusion.

Evoluția interpretării sale departe de jazz-ul tradițional de tip „straight-ahead” a pornit de la dorința de a încorpora elemente ale formațiilor rock pe care îi plăcea să le asculte, în propria sa muzică, Coryell declarând odată că „L-am iubit pe Miles, dar i-am iubit și pe Rolling Stones”.

Înființând trupa „The Free Spirits” în New York în 1966, Coryell a început să exploreze aceste noi sonorități, concertând cu trupa în cluburile din oraș.

Out of Sight and Sound este singurul album al trupei și prezintă o mulțime de influențe din afara jazzului.

Sitarul poate fi auzit pe scară largă pe disc, alături de chitări distorsionate în voie și progresii complexe de acorduri.

Pe care poate că este unul pentru cei care sunt mai degrabă fani ai psihedeliei anilor ’60 decât ai jazzului direct, Coryell este o figură extrem de importantă în nașterea jazzului fusion.

Miles Davis – In a Silent Way/Bitches Brew (1969/70)

Inspirat la sfârșitul anilor ’60 de artiști precum Jimi Hendrix și James Brown și alimentat de dorința de a explora mereu noi direcții artistice, Miles Davis este creditat pe bună dreptate ca fiind una dintre cele mai importante figuri în nașterea jazzului fusion.

Două albume în special, In a Silent Way și Bitches Brew, lansate în succesiune rapidă, oferă exemple diferite din punct de vedere sonor de jazz fusion timpuriu și demonstrează creuzetul de muzicieni cu care Davis a lucrat.

Mulți dintre acești muzicieni vor continua să ducă mai departe idiomul jazz fusion și vor avea cariere de mare succes pe cont propriu

In a Silent Way, lansat în 1969, este considerat pe scară largă ca fiind primul album de jazz fusion complet al lui Davis și marchează începutul perioadei sale electrice.

Boloșindu-și formația sa obișnuită de lucru cu adăugarea lui Herbie Hancock, Joe Zawinul și John McLaughlin, calitățile introspective și subtile ale albumului au fost captate și produse de Teo Macero, care a avut o influență uriașă asupra sunetului și editării înregistrării finale.

Acest lucru a demonstrat o îndepărtare de înregistrările anterioare, în care Davis’ ar fi extras mai mult control asupra procesului creativ.

Bitches Brew, lansat în 1970 și la care au participat mulți dintre muzicienii prezentați pe această listă (Joe Zawinul, Chick Corea și John McLaughlin) a continuat experimentarea lui Davis cu instrumente electrice, o trăsătură cheie a lui In a Silent Way.

Chitarele distorsionate, aranjamentele influențate de heavy-rock și interpretarea abrazivă în față marchează Bitches Brew ca fiind unul dintre cele mai importante exemple timpurii de jazz-rock și contracarează calitățile liniștite și discrete din In a Silent Way.

Donald Byrd – Black Byrd (1973)

Donald Byrd a fost cunoscut în principal în anii ’50 și ’60 ca un trompetist hard bop, înregistrând atât ca lider, cât și ca sideman pentru Blue Note Records. La sfârșitul anilor ’60, el se îndepărta de acest stil și urmărea un interes pentru muzica africană, funk și R&B.

Colaborarea lui Byrd cu producătorii Larry și Fonce Mizell, a dus la lansarea iconicului Black Byrd în 1973, un disc care rămâne până în prezent unul dintre cele mai bine vândute discuri ale Blue Note.

Un amestec vesel de funk, jazz și R&B, îndepărtarea lui Byrd de la succesul hard bop nu a fost inițial primită cu bunăvoință de critici, dar a trecut testul timpului ca fiind unul dintre cele mai importante albume ale sale.

În anii 1970, Byrd a continuat să exploreze diferite căi de jazz fusion cu frații Mizell și a format grupul de succes de jazz-funk fusion „The Blackbyrds” din studenți din cohorta sa de profesori de la Universitatea Howard.

Alte înregistrări seminale de jazz-funk fusion ale lui Byrd care trebuie căutate includ Places and Spaces (1976) și ultima sa apariție pentru Blue Note Caricatures (1977).

Herbie Hancock – Head Hunters (1973)

Ca și Joe Zawinul, Hancock a fost un alt absolvent al trupei lui Miles Davis, alăturându-se în 1963 la ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Second Great Quintet al lui Davis.

Alături de capodopere precum E.S.P și Miles Smiles pe care Hancock le-a înregistrat cu trupa lui Davis, el a găsit timp și pentru a înregistra pe scară largă pentru casa de discuri Blue Note de-a lungul anilor 1960, și poate fi auzit pe zeci de înregistrări atât ca sideman, cât și ca lider.

A format trupa Headhunters în 1973 și a obținut un succes uriaș odată cu lansarea primului lor disc Head Hunters în același an, vânzând peste un milion de exemplare.

Prezentându-l pe Hancock în mod extensiv la diverse sintetizatoare și fuzionând elemente de funk, groove și R&B, Head Hunters s-a dovedit a fi o schimbare față de înregistrările anterioare ale lui Hancock, accentul fiind pus pe un sunet profund, pământesc, care a rezonat cu publicul, atrăgând o audiență mai largă decât o făcuseră înregistrările sale anterioare de jazz.

Billy Cobham – Spectrum (1973)

Cunoscut pentru colaborarea sa atât cu Miles Davis (prezent pe Tribute to Jack Johnson și Bitches Brew, printre altele), cât și cu Mahavishnu Orchestra, mulți îl consideră pe Billy Cobham drept cel mai prolific baterist de jazz fusion din toate timpurile.

Deținând o tehnică impecabilă și o intensitate feroce, Cobham a fuzionat ritmurile complexe ale jazzului cu agresivitatea brută și atitudinea rock and roll-ului.

O influență cheie asupra a nenumărați toboșari care au urmat (Phil Collins, atunci când a vorbit despre albumul The Inner Mounting Flame al Mahavishnu Orchestra, a declarat că „Billy Cobham a cântat unele dintre cele mai bune tobe pe care le-am auzit vreodată”), producția lui Cobham ca lider de trupă este la fel de valoroasă.

Spectrum, discul de debut al lui Cobham ca lider, s-a inspirat din timpul petrecut atât în trupa lui Miles Davis, cât și în cea a Mahavishnu Orchestra.

Văzut de mulți toboșari ca fiind punctul de referință pentru bateria de fuziune, discul prezintă un amestec contrastant de groove-uri rock înflăcărate și pasaje psihedelice luxuriante, alături de improvizații de jazz mai convenționale.

John McLaughlin – Mahavishnu Orchestra: Birds of Fire (1973)

Chitaristul și compozitorul englez John McLaughlin este o figură de pionierat în nașterea jazz-ului fusion și, încă o dată, un alt absolvent al trupei lui Miles Davis.

Prezent pe unele dintre cele mai importante albume de jazz fusion ale lui Miles, cum ar fi In a Silent Way și Bitches Brew, McLaughlin avea să părăsească în cele din urmă trupa și, în anii 1970, să formeze Mahavishnu Orchestra, care a avut o influență uriașă.

În timp ce înregistrările cu Davis își luaseră în primul rând influența din heavy rock, Mahavishnu Orchestra a căutat să fuzioneze elemente de jazz electric și rock, cu influențe din estul și sud-estul Asiei.

Jucând muzică complexă din punct de vedere tehnic și folosind scări din armonia non-occidentală, The Mahavishnu Orchestra a oferit spectacole live dinamice și intense, îmbinând genurile și stilurile muzicale fără probleme.

Birds of Fire, cel de-al doilea album al grupului, a fost lansat în 1973 și prezintă formația în componența sa originală.

S-a dovedit a fi un succes major de răspândire și este considerat de mulți ca fiind cel mai bun album al formației.

Pline de energie, chitare distorsionate și solo-uri fulminante, Birds of Fire este un disc fundamental al unei trupe care a căutat să împingă limitele fusionului chiar mai departe decât fusese până atunci.

Wayne Shorter – Native Dancer (1974)

Ca și Herbie Hancock, saxofonistul și compozitorul Wayne Shorter a fost membru al Second Great Quintet al lui Miles Davis, precum și co-fondator al trupei de fusion de mare succes Weather Report.

În timpul celor 15 ani petrecuți în Weather Report, Shorter avea să înregistreze mai multe albume aclamate de critică în calitate de lider de trupă, poate cel mai important fiind Native Dancer, lansat în 1974.

Native Dancer a oferit ascultătorilor o nouă direcție în jazz fusion.

Cu mai puțin accent pe improvizațiile virtuoase și compoziția complexă, colaborarea lui Shorter cu compozitorul și vocalistul brazilian Milton Nascimento evocă imagini ale apusurilor de soare tropicale și ale palmierilor legănându-se pe un disc plin de groove-uri subtile, puternic influențate de muzica tradițională braziliană.

Shorter a fuzionat samba și funk cu mare succes pe acest disc, și a fost citat de muzicieni actuali de frunte, cum ar fi Esperanza Spalding, ca fiind o influență cheie.

Joe Zawinul – Weather Report: Heavy Weather (1977)

Pianistul și compozitorul austriac Joe Zawinul s-a bucurat de perioade lungi de timp atât în trupele saxofonistului Cannonball Adderley, cât și în trupele trompetistului Miles Davis ca sideman, înainte de a co-funda grupul de jazz fusion de mare succes Weather Report cu saxofonistul și prietenul Wayne Shorter în 1970.

Pionier în utilizarea pianului electronic și a sintetizatoarelor în jazz, Zawinul a ținut să încorporeze muzica nativă din întreaga lume, precum și funk și R&B în compozițiile lor, ceea ce a dus la un sunet de trupă în continuă evoluție.

Poate cea mai de succes perioadă a trupei Weather Report a venit atunci când basistul electric Jaco Pastorius s-a alăturat trupei în 1976.

Compozitor talentat și instrumentist virtuoz, Pastorius poate fi ascultat pe albumul Heavy Weather din 1977, aclamat de critici.

Conținând cel mai mare hit al trupei, „Birdland”, discul a câștigat prestigiosul premiu Downbeat pentru albumul anului și a obținut un succes uriaș la nivel de crossover.

Chick Corea – Return To Forever: Romantic Warrior (1977)

Încă un membru al trupei lui Miles Davis de la sfârșitul anilor 1960 și unul dintre cei mai faimoși pianiști de jazz din generația sa, Chick Corea este o altă figură extrem de importantă în nașterea jazzului fusion.

După ce a dezvoltat utilizarea unui modulator inelar în tandem cu pianul său electric pe drum cu trupa lui Davis, Corea a plecat în cele din urmă, mai întâi pentru a forma un grup de free jazz alături de basistul Dave Holland și, în cele din urmă, pentru a forma grupul de fusion de succes „Return to Forever”.

Formația a căutat să se bazeze pe muzica clasică și pe muzica populară latino-americană ca influențe cheie, precum și pe heavy rock.

Romantic Warrior, cel de-al șaselea album al trupei Return to Forever, înregistrat la Caribou Ranch, un loc izolat în ținutul izolat din Colorado, este considerat de mulți ca fiind un clasic al jazzului fusion.

O lucrare ambițioasă și de mare anvergură, care evocă imagini ale unui peisaj medieval imaginat, albumul conține compoziții ale tuturor membrilor săi și merită căutat.

Pat Metheny – First Circle (1984)

Chitaristul și compozitorul de jazz Pat Metheny a atins succesul comercial în anii 1980 cu incredibil de popularul Pat Metheny Group, câștigând 20 de premii Grammy și vânzând milioane de discuri în întreaga lume.

Încorporând adesea diferite stiluri în propria muzică și fiind un susținător entuziast al experimentării cu tehnologia, multe dintre cele mai populare înregistrări ale lui Metheny sunt exemple importante și demne de luat în seamă de jazz fusion.

First Circle, lansat de Pat Metheny Group în 1984, a văzut trupa alăturat percuționistul argentinian Pedro Aznar, precum și instrumente pe care nu le folosise până atunci, cum ar fi sitarul, în încercarea de a extinde peisajul sonor al grupului.

Schimbarea semnăturilor temporale a fuzionat cu compoziții vesele și improvizații melodice care se întrepătrund.

Albumul s-a dovedit a fi unul dintre cele mai populare lansări ale grupului, câștigând Premiul Grammy pentru cea mai bună performanță de jazz fusion.

Mulțumim că ați verificat selecția noastră de 10 dintre cele mai bune albume de jazz fusion din toate timpurile. Desigur, sunt mult mai multe pe care am fi putut să le includem, dar sperăm că veți fi de acord că acestea merită un timp serios de ascultare!

Dacă sunteți în căutare de mai mult, am publicat peste 50 de articole despre toate stilurile și zonele diferite ale muzicii de jazz.