Este o dimineață gri și umedă de marți. Neîncăpătoare. În sinea ta, simți o obligație de a-ți începe ziua.

Este un impuls bazat pe frică. Nu prea vreți să vă mișcați, dar lucrurile trebuie să fie făcute. Facturile nu se vor plăti singure. O înțepătură de durere vă amintește de problema relației dvs. actuale. Viața pare plină de probleme practice care îți cer atenția. Într-adevăr, vreți doar ca această zi să dispară și să fiți lăsat în pace.
Ce rost are toată această luptă vă gândiți? Care este rostul? De ce viața mea pare că nu are nici un sens real în afară de rezolvarea unei liste nesfârșite de probleme?

Este greu să te contrazici cu această perspectivă. Problemele vieții cu siguranță par a fi nesfârșite și necruțătoare. Am fost condiționați de la o vârstă fragedă să rezolvăm constant probleme. Să urmărim și să obținem aurul de la capătul curcubeului. Adică, bineînțeles, siguranța, dragostea și confortul mereu evazive pe care ni le dorim atât de mult. Dar chiar dacă îl obținem, cu ce rămânem? Ce am obținut dacă am eliminat pur și simplu problemele?

Aici, nu voi încerca să vă conving că obiectivele voastre lumești sunt, de fapt, importante. Nu am de gând să vă dau un impuls motivațional sau să încerc să vă conving să continuați să încercați, să vă străduiți… să luptați. Nu am de gând să spun că obținerea unei promovări, a unei mașini noi, a unei noi relații va aduce un sentiment de scop sau de semnificație. Pentru că, adevărul este că nu o vor face. Orice sentimente pozitive care vin din astfel de realizări sunt întotdeauna de foarte scurtă durată, dacă apar.

Ceea despre care voi vorbi însă este cum să recunoașteți acest adevăr și cum să nu-l lăsați să vă absoarbă într-o groapă de depresie și nihilism.

Dacă viața (impulsul de realizare a realizărilor lumești) nu are sens, unde putem căuta un sens? Ei bine, putem începe prin a îmbrățișa adevărul. Ce-ar fi dacă, în loc să resimțim acest fapt, l-am îmbrățișa? Prin îmbrățișare, mă refer la faptul că nu îi permitem să ne consume cu paralizie sau amărăciune.
Ca persoană care își dă seama de inutilitatea luptei lumești, care este rolul tău? Ce zici de asta: devii un exemplu pentru ceilalți. Începi să aduci un sentiment de pace și înțelegere oamenilor pe care îi întâlnești. Recunoașteți că este posibil ca ei să se străduiască încă în cadrul iluziilor (așa cum le vedeți voi). Poți acționa ca un refugiu, un sprijin, pentru persoanele din viața ta care sunt prinse în capcana anxietății.

Acest lucru nu este doar un scop potențial pentru viață, ci un scop incredibil. Câți oameni cunoaștem care sunt așa? Câți oameni întâlnim în lume care ne reamintesc că totul este în regulă și că nu există nimic de care să ne temem, să atingem, să dovedim, să realizăm? Câți oameni ne reamintesc să vedem viața ca pe un joc, care trebuie jucat, nu trebuie luat prea în serios? Ai putea acționa ca această persoană în viețile oamenilor pe care îi atingi. Poți deveni o oază în deșert pentru oamenii pe care îi întâlnești și pe care îi influențezi. Lumea are nevoie disperată de oameni care oferă această energie celorlalți.
Viața s-ar putea să nu aibă scopul pe care i l-am atribuit, dar s-ar putea să aibă un scop până la urmă.

Viața trăită cu conștientizarea faptului că nimic (lumesc) nu contează, nu înseamnă că trebuie să împachetăm totul, să devenim călugări și să medităm pe vârful unui munte pentru tot restul vieții noastre. Motivul este că, fugind de viață (viața obișnuită, adesea mondenă pe care o cunoaștem), confirmăm că aceasta este reală și că trebuie să fugim de ea. Noi rămânem. Trăim în ea. Ne îndeplinim responsabilitățile pe care ceilalți le așteaptă de la noi. Faptul că nu facem acest lucru sporește frica pentru cei care cred că se bazează pe noi (nu este funcția celor care caută să-i elibereze pe ceilalți de frică).

Cu toate acestea, pentru a trăi acest scop ca un exemplu pentru ceilalți, principala noastră sarcină este să devenim și să rămânem noi înșine detașați de lumea anxietății. Acesta este modul în care devenim cu adevărat utili în rolul nostru. Acesta este modul în care exemplul este dat cu adevărat. Nu prin cuvinte sau filosofie, ci prin modul în care răspundem la inevitabilele suișuri și coborâșuri ale vieții de zi cu zi.

De altfel, nu pledez pentru o abordare stoică, deconectată emoțional. Evadarea din capcana anxietății aduce cu sine o multitudine de emoții. În centrul ei se află însă un sentiment de pace subiacent. Aici, chiar și așa-numitele emoții „negative” sunt întâmpinate cu compasiune și înțelegere. Ele nu sunt niciodată înăbușite sau negate. Un element central al acestui mod de viață este umorul. Zâmbim un pic mai mult, poate în liniște și pentru noi înșine. Ne iertăm pe noi înșine, nu prin melancolie, ci prin râs.

Poate simțiți că acceptarea faptului că viața (strădania lumească) nu are niciun scop vă va lăsa fără suflet și fără direcție. Totuși, acest lucru nu este niciodată cazul. Prin detașare, devenim eliberați din punct de vedere emoțional. Dar veți acționa întotdeauna în lume. Întotdeauna vor exista activități care vor avea loc în viața voastră. Dar, prin îmbrățișarea lipsei de sens a luptei, suntem mai liberi ca niciodată să ne mișcăm cu pasiune și entuziasm. Sarcinile vieții sunt văzute ca niște jocuri care trebuie jucate, mai degrabă decât ca obstacole care trebuie depășite. Dacă nu este nimic de câștigat, nu este nimic de pierdut.

Rețineți, pentru a acționa ca un exemplu pentru ceilalți (un scop necesar în cadrul lumii) trebuie să ne concentrăm în primul rând asupra propriilor noastre reacții și atașamente. Putem începe să lăsăm lucrurile să meargă mai mult? Putem începe să renunțăm un pic mai mult la nevoia de a avea „dreptate”? Putem accepta oamenii așa cum sunt un pic mai mult? Putem să ne bucurăm de noi înșine un pic mai mult?

Ce scop să avem.

#SelfKnowledge