Există puține lucruri la fel de dificil de navigat ca spațiul dintre noi și ceilalți. Apropie-te prea mult și ne simțim sufocați; depărtează-te prea mult și ne simțim abandonați.

Împingerea oamenilor ia multe forme. Poate implica agresivitatea verbală sau fizică sau, la fel de distructiv, închiderea lor din punct de vedere emoțional. Respingerea oamenilor arată că cineva încă mai contează pentru noi. Indiferența, la urma urmei, este o formă mai mare de insultă.

Împingerea oamenilor este intim legată de dorință. Pentru psihanalistul francez Jacques Lacan, dorința este întotdeauna incompletă pentru că vine din afară. Lacan situează dezvoltarea psihică în raport cu întrebarea „Che vuoi?”. („Ce vrei?”).

Dezideratul se formează parțial prin încercarea de a desluși ceea ce ne transmit în primii ani de viață oameni cu dorințe foarte contradictorii. Copiii mici și adolescenții sunt deosebit de predispuși să îndepărteze oamenii pentru a încerca să separe dorința lor de cea a „celorlalți”. Această sarcină este esențială pentru a dezvolta sentimentul unui „eu” care poate rezista vicisitudinilor vieții.

Dat fiind faptul că dorințele și dorințele celorlalți sunt în mod fundamental incognoscibile – nu putem ști niciodată cu exactitate ce gândesc ei – „celălalt” te dezamăgește întotdeauna pentru că nu te poate cunoaște niciodată.

Capacitatea noastră de a face față acestor mini-eșecuri, sau de a le vedea ca fiind catastrofale, este o funcție a siguranței pe care am experimentat-o predominant din relațiile timpurii cu îngrijitorii. Psihoterapia funcționează adesea atât prin momente de ruptură în relația terapeutică, cât și prin momente de conectare. Experimentarea faptului că discordia poate fi reparată, că nu totul este pierdut – poate ajuta la insuflarea unor forme de relaționare suficient de bune.

Aspectul unei piese lipsă este vital în relațiile noastre cu alte persoane; uneori partenerii se îndepărtează unul pe celălalt pentru a produce un sentiment de pierdere, astfel încât să simtă din nou o anumită dorință. Acest ciclu push-me-pull-me se poate dovedi a crea dependență, un model susținut de idealizarea noastră culturală a romantismelor faimoase și furtunoase, cum ar fi cea dintre Justin Bieber și Selena Gomez sau, într-adevăr, Elizabeth Taylor și Richard Burton – care s-au îndepărtat unul pe celălalt și apoi s-au regăsit de mai multe ori decât mulți dintre noi au luat cina caldă.

Pentru a avea relații stabile trebuie, în general, să acceptăm să pierdem ceva din intensitatea primelor etape ale unei relații, când „celălalt” deține promisiunea ispititoare de a ne satisface. Aceasta este o stare de lucruri nefericită.

Cu cât mai multe mesaje contradictorii, incoerente sau nepotrivite primesc oamenii de la lume la începutul vieții, cu cât mai multă confuzie cu privire la cine ar trebui să fie, cu atât este mai probabil să îndepărteze oamenii. Dacă, de exemplu, un părinte a fost prea prezent, întărind doar anumite idealuri despre cum ar trebui să fie un copil („un elev bun”, „o fată feminină”), o persoană se poate sacrifica în mod inconștient pentru părinte, încercând să îi îndeplinească dorința cu orice preț. În acest caz, îndepărtarea oamenilor poate fi resimțită ca fiind singurul recurs.

Dacă dorința din exterior a fost abuzivă (fizic, sexual, emoțional) sau neglijentă la început, apropierea în viața adultă poate fi atât de amenințătoare încât se stabilește un fel de șanț psihologic ca protecție. Dacă cineva amenință să se apropie prea mult, mai ales dacă se simte că ar putea fi martor la aspecte ale sinelui de care cuiva îi este rușine, acesta este îndepărtat.

Mulți oameni trec de la o dorință de a se agăța de alte persoane care ar putea oferi în cele din urmă o experiență reparatoare și o nevoie de a păstra acest șanț psihologic care a oferit cândva siguranța atât de necesară. Respingerea oamenilor în toate aceste scenarii este o strategie existențială de supraviețuire care a devenit implicită, deși una pe care nu suntem condamnați să o repetăm dacă putem găsi sprijin pentru a experimenta relaționarea în moduri diferite.

Este important să încercăm să ne gândim la ce am putea respinge atunci când respingem o persoană iubită sau chiar un străin. S-ar putea ca persoana respectivă să fie iritantă sau să vă facă rău. Iadul, la urma urmei, pot fi și alți oameni. Dar persoana poate fi, de asemenea, un cifru al cuiva din trecutul cuiva, sau un aspect al propriei persoane pe care cineva l-a desprins și l-a proiectat în celălalt. În aceste cazuri, îndepărtarea oamenilor poate provoca o ameliorare temporară a anxietății sau a agitației, dar tensiunea care a bolborosit este probabil să reapară dacă nu sunt abordate cauzele profunde.

Apărtarea oamenilor din nou și din nou este un semn frecvent al problemelor de sănătate mintală, cum ar fi depresia și trauma. Dacă o distanță impusă devine singurul răspuns al cuiva față de lume, lumea interioară poate deveni la fel de lipsită. În astfel de cazuri, este important să se încerce recâștigarea unor legături sociale într-un mod care să nu se simtă prea intruziv, altfel se vor declanșa apărările.

De aceea, deși imperativul cultural actual de a vorbi este important, poate fi mai bine să convingem pe cineva să revină încet la dorința de a relaționa din nou mai întâi, de exemplu printr-o activitate comună care deține mai puțină presiune relațională, cum ar fi vizionarea unui film împreună.

Aceasta ne aduce la importanța de a avea mijloacele de a ne deconecta de ceilalți atunci când ne simțim prea mult sau prea puțin copleșiți de ei. Cultura terapiei a alimentat fantezia că ne putem simți mereu conectați cu ceilalți, că ar trebui să ne simțim mereu satisfăcuți. Aceste imperative internalizate ne pot face să respingem oamenii atunci când aceștia nu reușesc să ne facă să ne simțim astfel. Ideea că există întotdeauna o opțiune mai bună, sau vinovăția și rușinea pe care le simțim atunci când am îndepărtat pe cineva pe care îl iubim, ne împiedică să învățăm să tolerăm frustrarea și dezamăgirea în relații.

Aceste imperative culturale pot servi, de asemenea, pentru a încerca să înghesuie oamenii în moduri de a fi în lume care nu se potrivesc cu înclinațiile lor, transformând diferența în dizabilitate (de exemplu, prin impunerea unor obiective relaționale normative unei persoane cu sindromul Asperger, ceea ce provoacă adesea o îndepărtare disperată).

Cuplurile care funcționează bine au reușit adesea acest lucru prin găsirea unor modalități sancționate social de a îndepărta oamenii, spre deosebire de a face comentarii incendiare care provoacă anxietate de anihilare, cum ar fi „am nevoie de spațiu”. Grădinăritul, plimbarea câinelui, arta și alte activități pot fi o modalitate de a se scuza de imperativul de a relaționa atunci când lumea este un pic prea mult. Se poate reveni apoi la relația reînnoită.

Navigația în spațiul dintre noi și ceilalți este una dintre marile sarcini ale vieții, una pe care poate că nu o vom stăpâni niciodată complet. Un pic de umor în ceea ce privește eșecurile noastre inevitabile de a gestiona eficient această graniță și o anumită comunicare cu privire la acestea pot ajuta la drenarea încărcăturii care ne face să îndepărtăm oamenii în mod violent.

– Jay Watts este psiholog clinician, psihoterapeut și conferențiar senior

• Share on Facebook
• Share on Twitter
• Share via Email
• Share on LinkedIn
• Share on Pinterest
• Share on WhatsApp
• Share on Messenger

.