Autoreglarea emoțională

Viața expune continuu indivizii la situații potențial excitante care au potențialul de a declanșa un răspuns emoțional. Aceste situații pot fi:

• externe (de exemplu, atunci când primiți o critică sau un compliment, vedeți un nou-născut sau sunteți martor la suferința unei alte persoane)
• interne (de exemplu, atunci când aveți gânduri negative sau pozitive despre voi înșivă sau aveți gânduri pozitive sau negative despre viitorul vostru.

Dacă o situație potențial excitantă declanșează sau nu un răspuns emoțional la un individ depinde de cantitatea de atenție pe care acesta o acordă situației, precum și de evaluarea cognitivă (mentală) a situației, inclusiv de sensul și semnificația pe care le atribuie situației și de nivelul de încredere pe care îl are în capacitatea sa de a face față situației.

Tăria, intensitatea și durata răspunsului emoțional al unui individ depinde însă de sensibilitatea sa emoțională și de capacitatea sa de autoreglare.

Sensibilitatea emoțională a unui individ și capacitatea sa de autoreglare este influențată de:

• dacă a dormit suficient, a mâncat bine, a făcut sau nu exerciții fizice și a participat la activități de eliberare/relaxare a stresului etc.
• capacitatea funcției lor executive, care influențează impulsivitatea lor emoțională (probabilitatea apariției unei reacții emoționale primare ca răspuns la un stimul, precum și viteza răspunsului emoțional), precum și competența de control/inhibiție emoțională
• obiceiurile sau răspunsurile lor obișnuite.

Răspunsul de luptă sau de fugă

Un răspuns emoțional poate fi descris ca fiind comportamentul și expresia fiziologică a sentimentelor pe care un individ le manifestă ca răspuns la o situație pe care o percepe ca fiind personal semnificativă (Gerrig & Zimbardo, 2002).

Comportamentul afișat de un individ atunci când este declanșat emoțional (expresiile sale faciale, contactul vizual, mișcările corpului și expresia verbală, adică tonul vocii, volumul și limbajul etc.) este influențat de schimbările fiziologice interne care au loc în corpul său ca urmare a declanșării răspunsului de luptă sau de fugă.

Răspunsul de luptă sau de fugă este un mecanism instinctual de protecție. Atunci când este declanșat un individ:

• tacheta cardiacă și tensiunea arterială cresc
• vasele sanguine periferice se contractă pentru a devia sângele către inimă, plămâni și creier
• pupilele se dilată pentru a absorbi mai multă lumină
• nivelul de glucoză din sânge crește pentru a le asigura inima, plămânilor și creierului energie
• mușchii se încordează, energizați de adrenalină și glucoză
• mușchii netezi se relaxează pentru a permite intrarea mai mult oxigen în plămâni
• sistemele neesențiale (precum digestia și sistemul imunitar) se închid.

Individul va avea, de asemenea, probleme în a se concentra pe sarcini mici și își va pierde capacitatea de a-și folosi funcțiile executive (ceea ce reduce și mai mult capacitatea de a-și regla gândurile, cuvintele, acțiunile și emoțiile) atunci când se declanșează răspunsul de fugă sau fugă. Acest lucru se datorează faptului că creierul intră în modul de atac sau de fugă.

Răspunsul de luptă sau de fugă poate fi declanșat atât de un pericol real, cât și de unul imaginat. Problemele pot apărea dacă răspunsul de fugă sau de luptă al unui individ se declanșează prea ușor sau prea frecvent ca răspuns la un pericol perceput, dar imaginat.

Reglarea emoțională

Răspunsul emoțional al unui individ poate fi sănătos sau problematic, în sensul că poate avea un efect pozitiv sau negativ asupra atingerii obiectivelor, relațiilor sociale, sănătății și bunăstării. De exemplu, experimentarea și exprimarea unor emoții precum dragostea, fericirea, bucuria și empatia pot servi la crearea, menținerea și consolidarea relațiilor interpersonale cu ceilalți. În timp ce experimentarea și exprimarea emoțiilor considerate inadecvate din punct de vedere social, cum ar fi furia și agresivitatea, pot afecta sau distruge relațiile interpersonale și pot duce la izolare socială.

Pentru a spori sau a domoli un răspuns emoțional și a proteja astfel atingerea obiectivelor (precum și relațiile sociale, sănătatea și bunăstarea), indivizii se bazează pe abilitățile lor de autoreglare emoțională.

Reglarea emoțională poate fi definită ca fiind procesele automate (inconștiente) sau controlate (conștiente) implicate în inițierea, menținerea și modificarea apariției, intensității și duratei experienței și exprimării emoționale a unui individ.

Conform modelului ipotetic al sensibilității emoționale versus reglare a emoțiilor dezvoltat de Koole (2009), procesul de reglare a propriilor emoții conține două etape distincte.



Model ipotetic al sensibilității emoționale versus reglare a emoțiilor. Din Koole (2009).

Koole (2009) a denumit prima etapă reacția primară. În timpul acestei etape, un individ experimentează (și adesea exprimă) un răspuns emoțional brut imediat la o situație.

Intensitatea și viteza cu care apare o reacție primară este determinată de sensibilitatea la declanșarea emoțională a individului (a se vedea mai sus).

În urma acestei reacții primare, Koole (2009) afirmă că un individ își poate modula și schimba reacția emoțională pentru a asigura atingerea obiectivelor și pentru a-și menține relațiile interpersonale. Răspunsul emoțional rezultat se numește reacție secundară.

Pasii implicați în modularea și schimbarea răspunsului emoțional primar al unei persoane includ:

• atașarea unei recompense (care oferă motivația) la efortul de reducere/modificare a reacției emoționale primare
• angajarea în acțiuni de autoreglare pentru a reduce/moderniza în mod activ emoția primară (de ex. vorbindu-și cu sine însuși pentru a se liniști, reorientarea atenției departe de un eveniment provocator)
• utilizarea memoriei de lucru, a rezolvării problemelor (inclusiv a gândirii anticipative pentru a prezice rezultatele viitoare ale răspunsurilor posibile) și a abilităților de planificare pentru a organiza eventualul răspuns secundar, astfel încât reacția emoțională secundară să fie adaptivă și de susținere.

Disreglarea emoțională și ADHD

Prevalența dereglării emoționale în rândul copiilor diagnosticați cu ADHD este estimată a fi între 24-50% . La adulții diagnosticați cu ADHD, prevalența disregulării emoționale este estimată la aproximativ 70% (Shaw et al., 2014)

Individuții cu ADHD se confruntă adesea cu dificultăți de reglare a emoțiilor lor. Se consideră că aceste dificultăți au cel mai mare impact asupra bunăstării și stimei de sine a unui individ cu ADHD, mult mai mult decât simptomele de bază asociate cu ADHD (hiperactivitate-impulsivitate și neatenție).

Disreglarea emoțională poate fi definită ca o incapacitate de a modula experiența și exprimarea emoțională a unei persoane, ceea ce duce la un răspuns emoțional excesiv. Acest răspuns excesiv este considerat nepotrivit pentru vârsta de dezvoltare a individului și pentru cadrul social în care are loc.

Disreglarea emoțională legată de ADHD este considerată a fi rezultatul unui control deficitar al funcției executive, ceea ce contribuie la faptul că un individ are (Barkley, 2015):

• Sensibilitate la declanșarea emoțională extrem de volatilă și impulsivitate emoțională din cauza unei slabe stăpâniri de sine. Impulsivitatea emoțională contribuie la simptome de ADHD, cum ar fi nerăbdarea și toleranța scăzută la frustrare, rapiditatea la furie/agresivitate reactivă/ izbucniri de temperament și responsabilitate emoțională.
• Probleme de autoreglare a răspunsului lor emoțional primar. Indivizii cu ADHD pot experimenta reacții emoționale primare atât de intense, copleșitoare, încât le este dificil să inhibe exprimarea acestei emoții sau să modereze emoția și să o înlocuiască cu o reacție emoțională secundară.
• Probleme în a-și reorienta atenția departe de emoțiile puternice. O incapacitate de a-și reorienta atenția departe de emoțiile puternice poate face dificilă reducerea sau moderarea unui răspuns emoțional primar. Problemele de refocalizare pot contribui, de asemenea, la rumegarea gândurilor.
• Dificultăți de autocalmare pentru a-și modera reacția emoțională primară din cauza unei memorii de lucru deficitare (de exemplu, capacitatea redusă de a utiliza autovorbirea și imaginile vizuale).
• Dificultăți de organizare și executare a unui răspuns secundar adecvat din cauza dificultăților de apreciere, manipulare flexibilă și organizare a informațiilor; generarea și aprecierea răspunsurilor alternative și a rezultatelor posibile ale acestora; și planificarea unui răspuns adecvat.

Ca urmare, indivizii cu ADHD sunt mai predispuși să:

• să experimenteze și să manifeste emoții mai intens, în special în timpul interacțiunilor interpersonale – posibil din cauza faptului că sunt copleșiți de emoție
• să devină excesiv de excitați
• să se concentreze asupra aspectelor mai negative ale unei sarcini sau situații
• să își exprime frustrarea sau furia și să devină agresivi verbal sau fizic
• să experimenteze probleme în relațiile sociale, inclusiv respingerea socială, hărțuirea și izolarea
• experimentează probleme de relaționare și maritale, destrămarea relațiilor și divorțul
• să aibă dificultăți în atingerea obiectivelor/cerințelor profesionale sau academice, să primească o suspendare sau o exmatriculare școlară, să își piardă locul de muncă sau să nu reușească să fie promovați
• să fie implicați în incidente rutiere și accidente de mașină
• să raporteze o suferință psihologică crescută din cauza experienței lor emoționale
• să dezvolte anxietate și/sau depresie
• să aibă probleme de comportament, să fie implicați în infracțiuni și să fie instituționalizați.

Disreglarea emoțională și stresul parental

S-a demonstrat că copiii cu ADHD cresc semnificativ cantitatea de stres resimțită de părinți. Acest lucru crește și mai mult atunci când copilul are probleme de reglare emoțională. Părinții care se confruntă cu niveluri extreme de stres pot suferi din punct de vedere psihologic și, prin urmare, pot fi mai puțin capabili să implementeze tipurile de intervenții necesare pentru a-și ajuta copiii (Theule et al., 2011).

Utilizarea unor strategii parentale eficiente atunci când se ocupă de un copil cu ADHD poate ajuta la scăderea stresului pe care îl resimt părinții, la fel ca și participarea la grupuri de sprijin pentru părinți și participarea la activități de autoîngrijire.

Barkley, R.A. (2015). Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție: A Handbook for Diagnosis and Treatment (Manual pentru diagnostic și tratament), ed. a 4-a. New York: Guilford Publications.

Gerrig, R. J., & Zimbardo, P. G. (2002). Psihologia și viața, ed. a 16-a. Boston: Allyn and Bacon.

Gross, J. J. (2007). Manual de reglementare a emoțiilor. New York: Guilford Press.

Gross, J. J., & Thompson, R. A. (2007). Reglarea emoțiilor: Fundamente conceptuale. În J. J.Gross (Ed.), Handbook of Emotion Regulation (pp. 3-24). New York: Guilford Press.

Jonson, C.A. (2017). Relația dintre ADHD și reglarea emoțională și efectul acesteia asupra stresului parental – Teză de doctorat. Universitatea din Louisville. Retrieved from http://ir.library.louisville.edu/honors/144

Koole, S.L. (2009). Psihologia reglării emoțiilor: An integrative review’. Cognition & Emotion, 23: 1, 4 – 41.

Nicholson, A. (2017). Calmând valul: Reglarea emoțională la tinerii adulți cu ADHD – Teză de doctorat. Universitatea din Calgary. Retrieved from http://theses.ucalgary.ca/jspui/bitstream/11023/3614/1/ucalgary_2017_nicholson_andrew.pdf

Shaw, P., Stringaris, A., Nigg, J. & and Leibenluft, E.(2014). Disreglarea emoțională și tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate. American Journal of Psychiatry, 171(3): 276-293.

Surman, C., Joseph Biederman, J., Spencer, T., Yorks, D., Miller, C., Petty, C., & Faraone, S.(2011). Autoreglarea emoțională deficitară și tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție la adulți: A Family Risk Analysis (O analiză a riscului familial). The American Journal of Psychiatry, 168(6), 617-623.

Theule, J., Wiener, J., & Rogers, M. (2011). Predicția stresului parental în familiile copiilor cu ADHD: Factori parentali și contextuali. Journal of Child and Family Studies.

Van Stralen, J. (2016). Disreglarea emoțională la copiii cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate. Attention Deficit and Hyperactivity Disorders, 8(4), 175-187.

Voss, K.D., & Baumeister, R.F. (2011). Handbook of Self-Regulation (Manual de autoreglementare): Research, Theory and Application, 2nd ed. New York: Guildford Press.