Spre deosebire de formele tradiționale de marionete în care păpușarul este ascuns, ventrilocul îndeplinește atât funcția de păpușar, cât și pe cea de actor, jucând el însuși un rol în spectacolul pe care îl prezintă. Păpușarul trebuie să învețe să manipuleze personajul poziționat pe genunchiul, brațul sau piedestalul său și, în același timp, să captiveze publicul suficient de mult pentru a da iluzia că marioneta trăiește și vorbește cu adevărat. Artistul poate fi nevoit să privească ocazional într-o altă direcție, să vorbească, să gesticuleze și să se angajeze în dialog (scris sau improvizat) ca un actor, concentrându-se în același timp pe sarcina de a menține iluzia vieții în timp ce își îndeplinește îndatoririle de păpușar.
Vocea
Un ventriloc fin trebuie să creeze o voce care să pară mai puțin umană și mai potrivită pentru personajul cel mai adesea mai micuț pe care îl aduce la viață. Această „voce difuză” este obținută prin aplicarea unei presiuni din diafragmă asupra corzilor vocale, ceea ce necesită un control excelent al respirației. Cuvântul ventrilocie provine din cuvintele latinești ventri (burtă) și loquor (a vorbi), ceea ce explică credința veche, dar inexactă, conform căreia vocea emana din stomac. Ventrilocul folosește aparatul vocal și respirator normal, combinat cu utilizarea unor sunete de substituție care minimizează mișcarea buzelor și elimină astfel orice dovadă că ventrilocul vorbește de fapt în locul păpușii. Ventrilocul este, prin urmare, o iluzie, iar marioneta manipulată în sincron cu dialogul devine recipientul ideal pentru această voce, altfel aparent anonimă.
Marioneta ventrilocului
Stilul cel mai comun de marionetă a ventrilocului este adesea denumit „manechin” sau „figură de aerisire”. În trecut, figura tradițională era sculptată din lemn. Mai recent, materiale precum Celastic, latex, lemn plastic sau fibră de sticlă sunt utilizate pentru a duplica aspectul și textura lemnului. Creatorii de figurine din Marea Britanie au tendința de a folosi papier-mâché ca ingredient principal, o alegere stilistică încă întâlnită în India, Australia și Indiile de Vest britanice. În timp ce figurina americană din lemn simulat folosește o falcă mobilă (slot-jaw), omologul britanic se exprimă cu o mișcare mai puțin pronunțată a buzei inferioare, care este uneori combinată cu o mișcare a buzei superioare. Cel mai răspândit personaj folosit în întreaga lume este un băiat „obraznic” sau „smart-aleck”. Păpușarul, în timp ce furnizează vocea difuză menționată mai sus, manipulează un baston de control care se extinde în jos de la gât în cavitatea trunchiului golit al marionetei, protejându-l astfel de ochii publicului. În afară de mișcarea obligatorie a gurii, pot fi instalate mecanisme suplimentare care să permită personajului să dea ochii peste cap, să facă cu ochiul, să clipească, să ridice sprâncenele, să miște urechile, să scoată limba, să fumeze sau să scuipe.
Ventrilocul
Poate cel mai cunoscut ventriloc din lume a fost americanul Edgar Bergen (1903-1978). În decursul unei cariere lungi și ilustre care a cuprins vodevilul (Variety), radioul, cinematograful și televiziunea, el a creat personalități celebre precum Charlie McCarthy, Mortimer Snerd și Effie Klinker, utilizând în esență doar mișcarea maxilarului inferior la aceste personaje celebre. Cu toate acestea, un ventriloc american din aceeași epocă, Bob Neller, se lăuda în materialele sale publicitare că personajul său realizat de frații McElroy putea emite mai mult de o mie de expresii faciale prin combinarea diferitelor mecanisme faciale cu diferite înclinări ale capului și poziții ale corpului.
În vremurile recente, artiștii ventriloci au adaptat practic orice fel de păpușă cu gură în numerele lor, de la o simplă păpușă cu mănușă (cum ar fi cea făcută dintr-o șosetă) până la creații elaborate din spumă de latex sculptată în mod elaborat și acoperită cu țesături bogat colorate și texturate. La sfârșitul secolului al XX-lea, ventrilocul american Shari Lewis (1933-1998) și-a adus micile creații tricotate Lamb Chop, Charlie Horse și Hush Puppy pe multe piețe internaționale de televiziune prin intermediul emisiunilor Lamb Chop’s Play Along (1992-1997) pentru preșcolari. Lewis își începuse cariera în anii 1950 la televiziunea newyorkeză cu figurine standard de aerisire, dar a considerat că marionetele mai mici se potrivesc mai bine cu statura ei mică și cu stilul feminin. Născut în Spania, Wenceslao Moreno (1896-1999), cunoscut sub numele de Señor Wences, s-a bucurat de un mare succes cu personajul său Johnny, care consta, în esență, în pumnul său încleștat la care a atașat ochi și o perucă. La vârsta de 100 de ani, a continuat să distreze publicul din întreaga lume cu stilul său unic de ventrilocie.
Cu orice tip de marionetă, pentru a da cea mai bună iluzie posibilă, ventrilocul expert se bazează pe o sincronizare precisă între mișcarea gurii marionetei și fiecare silabă a unui cuvânt rostit. Această tehnică este fundamental diferită de cele folosite în alte forme de marionete, în care gura este mai puțin articulată sau nu este deloc. Utilizați în mod tradițional pentru comedie în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie de-a lungul epocii de vodevil și music-hall, ventrilocii își practică astăzi profesia și locuiesc în întreaga lume (a se vedea Cabaret, Music Hall, Teatru de varietăți și Vodevil). În Franța, talentatul ventriloc Jacques Courtois, cu câinele său Hercules și rața sa Omer, a cunoscut apogeul în anii 1950 și 1960 datorită televiziunii. El Parlanchín (The Chatterbox), un manechin de ventriloc spaniol bine realizat în anii 1950, reprezenta un omuleț caricatural de aproximativ 50 de centimetri înălțime, al cărui cap era dotat cu un dispozitiv de manipulare pe care erau fixate două pârghii mecanice care permiteau mișcarea gurii și a bărbiei, precum și deschiderea și închiderea ochilor.
Reputație negativă
În istorie, ventrilocul este adesea notat cu o reputație negativă. Dovezile arheologice din Egipt arată că ventrilocirea datează încă din anul 2000 î.Hr. Ventrilocii puteau exploata superstițiile populare făcând să se creadă că posedă aptitudinea de a evoca spiritele. Această „a doua voce” era folosită pentru a crea ceea ce se numea adesea „spirite familiare”. În Grecia antică, preoții stăteau nemișcați și emiteau sunete ciudate „din stomacul lor”, o tehnică numită „gastromanție”. În a cincea sa carte despre epidemii, filosoful Hipocrate citează cazul unui pacient pe care l-a examinat: „Sunetul părea să provină din piept, asemănător cu cel al celor care se numesc ventriloci”. Vechii evrei interziceau să se consulte cu astfel de spirite sau chiar să creadă în „Obh”, considerat a fi spiritul morților, pe care unii se pretindeau capabili să-l invoce. Făcând referire la un pasaj din Biblie (Isaia 29:4: „Atunci, din adâncul pământului vei vorbi, din adâncul țărânii vor veni cuvintele tale; glasul tău va ieși din pământ ca glasul unei stafii și vorbirea ta va șopti din țărână.”), „misticii”, vrăjitorii și ghicitorii, cel mai adesea motivați de câștiguri financiare, puteau pretinde că vocile lor erau cele ale morților în ședințele lor spirituale sau în consultațiile private. Probabil, un număr de ventriloci pricepuți au fost arși pe rug pentru talentele lor percepute ca fiind diabolice.
Astăzi, trucurile de ventrilocie sunt în mare parte considerate ca o formă de artă pur distractivă. Acest talent este adesea folosit în educație și uneori capătă (ca în Japonia, cu reverendul Ichiro Noda) o nouă dimensiune religioasă. Ventrilocii trebuie, mai presus de toate, să continue să se adapteze la schimbările din industria divertismentului pentru a supraviețui în fața progreselor tehnologice în materie de jucării animatronice, precum și a imaginilor generate de calculator. Viitorul va spune dacă artistul poate supraviețui și dacă publicul poate continua să aprecieze misterioasa intimitate dintre ventriloc și manechinul său.
(Vezi și Voce.)
.