Observațiile Telescopului Spațial Hubble și ale instrumentelor de la sol arată că primele galaxii au luat formă la doar un miliard de ani după Big Bang, care a avut loc probabil în urmă cu 13-14 miliarde de ani.

Există două teorii principale pentru a explica modul în care s-au format primele galaxii. Adevărul ar putea implica un pic din ambele idei.

Una dintre ele spune că galaxiile s-au născut atunci când nori imenși de gaz și praf s-au prăbușit sub propria lor atracție gravitațională, permițând formarea stelelor.

Alta, care a căpătat putere în ultimii ani, spune că universul tânăr conținea multe „bucăți” mici de materie, care s-au aglomerat pentru a forma galaxiile. Telescopul spațial Hubble a fotografiat multe astfel de bulgări, care ar putea fi precursorii galaxiilor moderne. Conform acestei teorii, cele mai multe dintre galaxiile mari timpurii erau spirale. Dar, în timp, multe spirale au fuzionat pentru a forma eliptice.

Procesul de formare a galaxiilor nu s-a oprit. Universul nostru continuă să evolueze. Galaxiile mici sunt frecvent înghițite de galaxii mai mari. Calea Lactee poate conține rămășițele mai multor galaxii mai mici pe care le-a înghițit în timpul vieții sale lungi. Calea Lactee digeră cel puțin două galaxii mici chiar și acum și ar putea trage și altele în următoarele câteva miliarde de ani.

Fuziunile galaxiilor se întâmplă destul de des. O mare parte din galaxiile luminoase pe care le vedem astăzi s-ar putea să se fi format din fuziunile a două sau mai multe galaxii mai mici.

Fuziunile sunt frecvente deoarece universul este aglomerat pe scara distanțelor galactice. Discul Căii Lactee, de exemplu, se întinde pe aproximativ 100.000 de ani-lumină; cea mai apropiată galaxie majoră, marea spirală din Andromeda, care este puțin mai mare decât Calea Lactee, se află la o distanță de aproximativ 2,5 milioane de ani-lumină. Asta înseamnă că distanța dintre aceste două galaxii este doar de aproximativ 25 de ori mai mare decât dimensiunile galaxiilor în sine. Asta nu lasă prea mult „spațiu de manevră” pentru galaxii.

Galaxiile sunt foarte masive, de asemenea, astfel încât gravitația lor este puternică. Atunci când le înghesuiți, atracția poate fi atât de puternică încât două galaxii se prind una de cealaltă și nu se mai lasă. În cele din urmă ele fuzionează, formând un singur oraș gigantic de stele.

Cele mai mari galaxii sunt eliptice gigantice. Ele arată ca niște ouă sau mingi de fotbal. Ele pot fi de 10 ori mai mari decât Calea Lactee și conțin mai mult de un trilion de stele. Astfel de galaxii s-au format, probabil, atunci când două sau mai multe spirale, precum Calea Lactee, au fuzionat pentru a forma o singură galaxie.

O dovadă în sprijinul teoriei fuziunii este numărul mare de eliptice din roiurile dense de galaxii, unde fuziunile trebuie să fie frecvente. Două eliptice gigantice domină centrul aglomerării dense Coma Cluster, de exemplu. Iar inima clusterului Virgo conține trei eliptice gigantice care se întind fiecare pe aproape un milion de ani-lumină.

Fuziunile pot dura între câteva sute de milioane și câteva miliarde de ani pentru a se realiza. Ele pot declanșa explozii intense de formare de noi stele și chiar pot crea găuri negre gigantice.

Stelele rămân nevătămate

Coliziunile galactice rareori produc naufragii frontale între stele individuale. Chiar și atunci când două galaxii se izbesc una de alta, distanța dintre stele este enormă. Cu toate acestea, stelele pot suferi efecte negative în urma coliziunilor. Ele pot fi aruncate pe noi orbite sau chiar aruncate din galaxiile-mamă în spațiul intergalactic.

În timp ce coliziunile galactice rareori distrug stelele, ele le creează adesea. Pe măsură ce norii uriași de gaz și praf din galaxiile care fuzionează se izbesc între ele, pot crea mii sau chiar milioane de stele noi.