Când Fantoma îi spune lui Hamlet despre uciderea lui Claudius, Hamlet reacționează în mod ciudat: îi spune prietenului său Horatio și paznicului Marcellus că se va preface că este nebun. Nu are niciun motiv evident pentru a se preface că este nebun, iar Horatio, cel puțin, pare să creadă că Hamlet se comportă deja ciudat: el descrie cuvintele lui Hamlet ca fiind „sălbatice și învârtoșate” (I.v.132). „Dispoziția antică” a lui Hamlet este unul dintre marile mistere ale piesei. Pe măsură ce piesa continuă, Hamlet se comportă din ce în ce mai excentric și nici publicul, nici celelalte personaje nu pot fi siguri dacă Hamlet se preface sau nu. Hamlet refuză să facă distincții directe între nebunie și sănătate mintală, sau între realitate și prefăcătorie.

Hamlet adresează aceste rânduri lui Rosencrantz și Guildenstern. Cuvintele sale implică faptul că, așa cum vântul suflă doar ocazional dinspre nord-nord-vest, tot așa și el este doar ocazional lovit de nebunie. Aceste cuvinte conțin, de asemenea, un avertisment. Atunci când Hamlet folosește expresia proverbială „Știu să deosebesc un șoim de un fierăstrău”, el indică faptul că rămâne în mare parte în controlul facultăților sale și că încă mai poate distinge între lucrurile asemănătoare și cele diferite. De fapt, Hamlet îi avertizează pe tovarășii săi că poate face diferența între un prieten și un dușman.

Hamlet le spune acest lucru lui Rosencrantz și Guildenstern. Cuvintele sale sună ca un exemplu de nebunie, iar cei doi tovarăși ai săi par să le ia ca atare. Cu toate acestea, ca și în cazul multor altor exemple de limbaj dublu ale lui Hamlet, există o metodă în nebunia (aparentă). Aici Hamlet se referă la distincția metafizică dintre corpul fizic al regelui și corpul statului al cărui șef este. Prima jumătate a propoziției se poate referi la oricare dintre aceste două înțelegeri ale corpului, dar a doua jumătate pare să se refere direct la Polonius, un „rege” care a fost separat de corpul său prin moarte.

În aceste rânduri, un domn le raportează lui Gertrude și Horatio cu privire la coborârea Ofeliei în nebunie și la incoerența ei – adică la „utilizarea neformată” a limbajului. Ceea ce este interesant aici este accentul pus de gentleman pe modul în care ceilalți se străduiesc să dea sens limbajului ei derutant. Ofelia pare să acționeze într-un mod care implică faptul că vorbele ei poartă un înțeles intenționat, așa că cei din jurul ei caută să rearanjeze (adică să „stâlcească”) cuvintele pentru a le da un sens. Dar domnul persistă să creadă că vorbele ei reprezintă pură nebunie. Astfel, „Her speech is nothing.”

Dincolo de nebunia lui Hamlet, nebunia Ofeliei este indiscutabil autentică. Cu toate acestea, există un mister în legătură cu starea ei mentală. În nebunia ei, Ofelia cântă frânturi de cântece, dintre care cele mai multe sună ca niște cântece populare din vremea lui Shakespeare. Alegerea cântecelor pare să dezvăluie două obsesii. Prima este legată de moartea taților și a bătrânilor, ceea ce nu este surprinzător, pentru că tatăl ei tocmai a murit. A doua este legată de bărbații tineri care seduc femei tinere, dar nu se căsătoresc cu ele. Mulți cititori s-au întrebat dacă nu cumva ea se gândește la Hamlet – dar este imposibil de știut cu siguranță.

Cu puțin înainte de a începe meciul de scrimă, Hamlet recunoaște durerea pe care i-a provocat-o lui Laertes. În aceste rânduri, însă, Hamlet neagă și responsabilitatea de a-l fi ucis pe tatăl lui Laertes. El indică faptul că atacul său de nebunie l-a despărțit efectiv de el însuși și subliniază acest sentiment de distanțare de el însuși vorbind la persoana a treia. După ce a fost separat de el însuși, Hamlet susține că nu poate fi tras la răspundere pentru niciun act pe care nebunia sa, de fapt, l-a comis.

.