Focul a stat la baza omenirii moderne și a fost un catalizator pentru expansiunea strămoșilor noștri dincolo de granițele Africii. El ne-a dat puterea de a supraviețui în medii dure, de a prelucra hrana și de a schimba forma mediului în care trăim. Pe măsură ce au trecut mileniile, iar rasa umană a început să dezvolte unelte avansate și să formeze primele civilizații neolitice, abilitatea de a crea mâncare a devenit un lucru obișnuit în întreaga lume. Cu toate acestea, acest proces era încă lent, nesigur și dependent de multe condiții (ploaie, vânt, portabilitate redusă). Din cauza acestor probleme, mulți oameni de știință, chimiști și ingineri din primele civilizații umane (Mesopotamia, Egipt, India, China, Grecia și Roma) au încercat să găsească o modalitate de a face focul ușor de creat, portabil și fiabil. Deoarece le lipseau cunoștințele de chimie și fizică, eforturile lor timpurii au fost nereușite. Singurul exemplu relativ reușit de control timpuriu asupra focului a venit din China secolului al V-lea d.Hr., unde bastoane de lemn acoperite cu sulf au fost folosite ca un catalizator de creare a focului. Până în secolul al X-lea, fabricarea acestor „sclavi aducători de lumină” sau „bețe de un centimetru de foc” putea fi găsită în toate părțile Chinei, dar chibritul cu autoaprindere înțepenit nu a fost găsit.
Au trecut 1000 de ani, iar oamenii de știință încă nu s-au apropiat de găsirea modalității de a crea o sursă de foc cu autoaprindere care să poată fi folosită în mod fiabil de către populația generală (erau prezente câteva reacții chimice nepractice și foarte periculoase). Bazele tehnologiei moderne a chibriturilor și brichetelor au fost puse de nimeni altul decât de un alchimist, Hennig Brandt, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care toată viața sa a visat să creeze aur din alte metale. În timpul carierei sale a reușit să extragă fosforul pur și să testeze proprietățile sale inflamabile interesante. Chiar dacă a renunțat la fosfor în experimentele sale alchimice, însemnările sale s-au dovedit a fi o piatră de hotar importantă pentru generațiile viitoare de inventatori.
Primul chibrit a fost creat în 1805 de Jean Chancel la Paris. Acest chibrit rudimentar nu semăna deloc cu chibriturile moderne „izbitoare” pe care le folosim astăzi. În loc să folosească fosfor, Chancel a ales să îmbrace un băț de lemn cu clorat de potasiu, sulf, zahăr, cauciuc și apoi să scufunde acel băț în mica sticlă de azbest umplută cu acid sulfuric. Conexiunea dintre acid și amestecul de pe băț ar fi aprins focul și ar fi eliberat fumuri foarte urâte în fața utilizatorului.
Istoria chibriturilor
În ultimii 200 de ani, oameni de știință și ingineri din întreaga lume au reușit să creeze chibriturile pe care le iubim și le folosim cu toții astăzi. Aici puteți afla mai multe despre acești inventatori, poveștile lor de viață și de muncă, precum și despre modul în care isprăvile lor au schimbat modul în care trăim astăzi.
Inventatorii chibriturilor
În decursul istoriei focului, mai mulți inventatori au reușit să creeze dispozitive și procedee care au avut un impact profund asupra dezvoltării culturii noastre și a modului de viață. Aceștia au fost John Walker, Charles Sauria și Gustaf Erik Pasch.
Fabricarea chibriturilor
Perioada inițială a istoriei chibriturilor a fost plină de diverse modele și moduri în care chibriturile pot crea foc. Acum, când „chibritul de siguranță” a reușit să cucerească piața mondială cu designul său sigur și fiabil, puteți afla cum se fabrică chiar aici.
Istoria brichetelor
Istoria brichetelor a început în anii 1920, odată cu isprăvile chimistului și inventatorului Johann Wolfgang Döbereiner. Dispozitivul său numit „lampa lui Döbereiner” a servit ca un excelent punct de plecare pentru crearea industriei moderne a brichetelor și a tehnologiilor care sunt astăzi folosite în fiecare brichetă din întreaga lume.
Odată cu apariția chimiei moderne, nu a fost ciudat să vedem că prima brichetă a fost creată înaintea primului chibrit cu fricțiune. Celebrul chimist german Johann Wolfgang Dobereiner a creat în 1823 „lampa lui Döbereiner”, care folosea reacția chimică dintre zinc și acidul sulfuric pentru a crea hidrogen gazos foarte inflamabil. Chiar dacă această invenție a fost cu adevărat remarcabilă și a încurajat mulți alți inventatori să înceapă să dezvolte noi modele de brichete, primul chibrit cu fricțiune a fost introdus în 1826 de către chimistul și farmacistul englez John Walker, care a reușit cu adevărat să schimbe modul în care creăm focul. După el, mulți alți inventatori și-au adăugat contribuțiile și progresele, ajungând în cele din urmă la fenomenul mondial al chibriturilor cu fosfor alb create de francezul Charles Sauria. Chiar dacă acest tip de chibrituri a fost foarte popular, fosforul alb a fost în cele din urmă interzis de la utilizarea publică din cauza proprietăților sale toxice.
Chibritul modern definitiv a luat naștere la mijlocul secolului al XIX-lea de către chimistul suedez Gustaf Erik Pasch. Proiectul său de „chibrit de siguranță” a mutat fosforul departe de chibritul în sine și pe suprafața de lovire sigură, permițând crearea unor chibrituri mult mai sigure, mai ușor de folosit și mai ieftine. Invenția sa a fost mult popularizată de industriașul și inventatorul suedez John Edvard Lundström, care a început prima producție în masă a acestui tip de chibrituri.
.