Overtone, în acustică, ton care sună deasupra tonului fundamental atunci când o coardă sau o coloană de aer vibrează ca un întreg, producând fundamentalul sau prima armonică. Dacă vibrează în secțiuni, produce supratonuri, sau armonice. În mod normal, ascultătorul aude clar tonul fundamental; cu concentrare, pot fi auzite supratonurile.
Armonicele sunt o serie de supratonuri care rezultă atunci când frecvențele sunt multipli exacți ai frecvenței fundamentale. Frecvențele armonicilor superioare formează raporturi simple cu frecvența primei armonice (de exemplu, 2:1, 3:1, 4:1). În cazul corzilor întinse ideale și al coloanelor de aer, armonicele superioare rezultă atunci când întreaga lungime a mediului vibrator este împărțită în părți din ce în ce mai egale.
Câteva instrumente muzicale – printre care cele ale căror sunete rezultă din vibrația unor bare de metal, lemn sau piatră (de ex. marimbă sau xilofon); a unor cilindri (de ex, clopotele orchestrale); de plăci (de exemplu, țambalele); sau de membrane (de exemplu, tobele) – produc supratonuri nearmonice – adică frecvențele supratonurilor nu sunt multipli ai frecvenței fundamentale.
Timbajul muzical, sau culoarea tonului, este afectat de supratonurile particulare favorizate de un anumit instrument. Sunetul „lemnos” al clarinetului provine din accentul pus pe armonicele impare de frecvență joasă, în timp ce sunetul mai nazal al oboiului provine din prezența tuturor armonicilor și un accent mai mare pe frecvențele înalte.