A doua revoluție

Insurecția din 10 august 1792 nu a oprit, bineînțeles, înaintarea prusacă spre capitală. În timp ce contingente entuziaste de voluntari plecau pe front, teama de comploturi contrarevoluționare a cuprins capitala. Jurnaliști precum Jean-Paul Marat au arătat închisorile pline de vagabonzi și criminali, precum și de clerici refractari și regaliști și s-au întrebat ce se va întâmpla dacă trădătorii vor forța deschiderea închisorilor și vor elibera aceste hoarde de fanatici și tâlhari. Ca răspuns, parizienii au luat legea în propriile mâini cu o orgie de linșaje în masă.

Din proprie inițiativă, cetățenii au intrat în închisori, au înființat „tribunale populare” pentru a ține procese superficiale și au executat sumar între 1.100 și 1.400 de prizonieri dintr-un total de 2.800, înjunghiindu-i și tăindu-i până la moarte cu orice instrument la îndemână. Aceste masacre din închisori nu au fost un acces de frenezie de moment, ci au durat patru zile. La acea vreme, nimeni din conducere nu a îndrăznit să încerce să oprească măcelul. Oficialii guvernului provizoriu și ai Comunei din Paris „au acoperit cu un văl” acest eveniment îngrozitor pe măsură ce își urma cursul, deși, în curând, rivalii politici s-au acuzat reciproc de instigarea masacrelor. În altă ordine de idei, Robespierre, printre alții, a ajuns la concluzia că cererile populare de răzbunare și teroare trebuiau să fie canalizate în forme legale; pentru a preveni o astfel de anarhie, statul însuși trebuie să devină instrumentul ordonat al voinței punitive a poporului.

Următoarele două săptămâni au pus capăt acestei perioade de incertitudine extremă. La 20 septembrie, armata franceză i-a întors pe invadatori în Bătălia de la Valmy, iar în noiembrie, în Bătălia de la Jemappes, a obținut controlul asupra Țărilor de Jos austriece (acum Belgia). La 21 septembrie s-a întrunit Convenția Națională, punând capăt vidului de autoritate care a urmat insurecției din 10 august. Prima sa sarcină majoră a fost să decidă soarta fostului rege. Procesul intentat de Convenție lui Ludovic a devenit o experiență educativă pentru poporul francez, în care instituția monarhiei urma să fie complet desacralizată.

Dovezile dure ale trădării lui Ludovic au produs un verdict unanim de vinovăție, dar problema pedepsei i-a divizat puternic pe deputați. Într-o dezbatere minuțioasă și solemnă, fiecare deputat și-a exprimat votul individual și l-a explicat. La final, Convenția a votat condamnarea la moarte, cu 387 la 334. O moțiune de amnistie a fost respinsă (380 la 310), iar una de a supune verdictul unui referendum național a fost respinsă (425 la 286). Această propunere necugetată a lăsat impresia că anumiți deputați erau disperați să salveze viața regelui, iar adversarii lor iacobini s-au grăbit să lanseze împotriva lor acuzații vagi de trădare. În orice caz, fostul rege Ludovic al XVI-lea, cunoscut acum sub numele simplu de „Cetățeanul Capet”, a fost executat la 21 ianuarie 1793, într-un act de o imensă importanță simbolică. Pentru deputații Convenției Naționale, acum regicizi, nu mai putea fi vorba de o cale de întoarcere. Legile de deportare a clerului refractar, de interzicere a emigranților pentru totdeauna sub pedeapsa cu moartea și de confiscare a proprietăților acestora au completat programul Convenției de eliminare a celor mai hotărâți dușmani ai Revoluției.

.