Ce este rezistența la flexiune?

Rezistența la flexiune, cunoscută și sub denumirea de rezistență la încovoiere sau rezistență la rupere transversală, este o proprietate a materialelor, definită ca fiind tensiunea maximă dintr-un material chiar înainte de a ceda într-un test de încovoiere.

Când o epruvetă, de obicei o grindă sau o tijă, este îndoită, aceasta este supusă la o varietate de tensiuni pe toată adâncimea sa. În interiorul curburii, tensiunea va fi la valoarea maximă a tensiunii de compresiune, în timp ce în partea opusă tensiunea va fi la valoarea maximă a tensiunii de tracțiune.

Aceste margini interioare și exterioare ale epruvetei se numesc fibre extreme. Majoritatea materialelor cedează din cauza tensiunii de tracțiune înainte de a ceda sub tensiune de compresiune. Acest lucru este cauzat de mici defecte de diferite mărimi la suprafață, care vor crește sub tensiune de tracțiune.

De aceea, valoarea maximă a tensiunii de tracțiune la încovoiere înainte ca grinda sau tija să cedeze este considerată rezistența la flexiune a acesteia.

Cum se măsoară rezistența la flexiune?

În mod obișnuit, epruvetele de material sunt încercate într-o configurație de încovoiere în trei puncte, în care sarcina este aplicată pe epruveta centrată între cele două suporturi.

Acest montaj va crea cel mai mare moment de încovoiere în centrul epruvetei, ceea ce nu oferă cea mai bună reprezentare a performanței generale a materialelor, deoarece defectele mai mari din apropierea punctelor de sprijin nu vor afecta rezistența la flexiune măsurată.

Pentru a permite o mai bună reprezentare a densității reale a defectelor, se utilizează un test de încovoiere în patru puncte, care distribuie momentul maxim de încovoiere pe o suprafață mai mare a epruvetei.

Un montaj inel pe inel este o variantă a încercării de încovoiere în patru puncte pentru plăci sau discuri.

Care sunt valorile tipice pentru rezistența la flexiune?

.