Utilizarea cuvântului ideologie în sensul peiorativ de falsă conștiință se regăsește nu numai în scrierile lui Marx însuși, ci și în cele ale altor exponenți ai ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de sociologia cunoașterii, inclusiv ale sociologilor germani Max Weber și Karl Mannheim, precum și ale multor personalități mai puțin importante. Puțini dintre acești autori sunt pe deplin consecvenți în utilizarea termenului, dar ceea ce este caracteristic abordării lor este metoda lor de a considera sistemele de idei ca fiind rezultatul sau expresia anumitor interese. Prin faptul că numesc astfel de sisteme de idei ideologii, ei le tratează ca pe niște lucruri a căror adevărată natură este ascunsă; ei consideră că sarcina cercetării sociologice este aceea de a dezvălui ceea ce Mannheim numea „condițiile de viață care produc ideologii.”

Din această perspectivă, știința economică a lui Adam Smith, de exemplu, nu trebuie înțeleasă ca o construcție intelectuală independentă sau judecată în termenii adevărului, consistenței sau clarității sale; mai degrabă, ea trebuie văzută ca expresie a intereselor burgheze, ca parte a ideologiei capitalismului.

În formulările ulterioare, sociologia cunoașterii a căutat sprijin în psihologia freudiană (în special prin împrumutarea de la Sigmund Freud a conceptelor de inconștient și de raționalizare), pentru a sugera că ideologiile sunt raționalizările inconștiente ale intereselor de clasă. Acest rafinament le-a permis sociologilor cunoașterii să își elibereze teoria de elementul dezagreabil și neștiințific al acuzațiilor directe; ei nu mai trebuiau să îl catalogheze pe Adam Smith drept un campion deliberat al ethosului burghez, ci puteau să îl considere pur și simplu purtătorul de cuvânt inconștient al capitalismului. În același timp, acești sociologi ai cunoașterii au susținut că psihologia freudiană nu este ea însăși mai puțin o formă de ideologie decât economia lui Adam Smith, deoarece metoda de psihanaliză a lui Freud este în esență o tehnică de ajustare a minților rebele la cerințele și constrângerile societății burgheze.

Criticii sociologiei cunoașterii au susținut că, dacă toată filosofia este ideologie, atunci sociologia cunoașterii trebuie să fie ea însăși o ideologie ca orice alt sistem de idei și la fel de lipsită de validitate independentă; că, dacă tot adevărul aparent este o raționalizare voalată a interesului, atunci sociologia cunoașterii nu poate fi adevărată. S-a sugerat că, deși Weber și Mannheim au inspirat cea mai mare parte a lucrărilor care au fost realizate de sociologii cunoașterii, propriile lor scrieri pot fi poate scutite de această critică, fie și numai pe motiv că niciunul dintre ei nu a prezentat o teorie coerentă sau lipsită de ambiguitate a ideologiei. Amândoi au folosit cuvântul ideologie în moduri diferite, în momente diferite. Weber a fost în parte preocupat să răstoarne teoria lui Marx conform căreia toate sistemele de idei sunt produse ale structurilor economice, demonstrând invers că unele structuri economice sunt produsul unor sisteme de idei (că protestantismul, de exemplu, a generat capitalismul și nu capitalismul protestantismul). Mannheim, pe de altă parte, a încercat să restabilească, într-o formă mai elaborată, sugestia lui Marx potrivit căreia ideologiile sunt produsul structurii sociale. Dar este posibil ca analiza lui Mannheim să fi fost întunecată de propunerea sa de a rezerva cuvântul ideologie pentru sistemele de idei mai mult sau mai puțin conservatoare, iar cuvântul utopie pentru sistemele de idei de natură mai revoluționară sau milenaristă. Mannheim nu a rămas însă fidel acestei definiții stipulative, nici măcar în cartea sa intitulată Ideologie și utopie: An Introduction to the Sociology of Knowledge (1929).

Pe de altă parte, Mannheim era foarte conștient de implicațiile doctrinei conform căreia toate sistemele de idei au o bază de clasă și o prejudecată de clasă. Ca o cale de ieșire din dilemă, el a avut în vedere posibilitatea unei clase de intelectuali fără clasă, o „intelectualitate fără atașament social”, după cum a spus el, capabilă să gândească independent în virtutea independenței sale față de orice interes sau afiliere de clasă. Un astfel de grup detașat ar putea spera să dobândească o cunoaștere care să nu fie ideologie. Această viziune a unei mici elite de minți superioare care se ridică deasupra miturilor societății obișnuite a părut pentru unii cititori să-l plaseze pe Mannheim mai aproape de Platon decât de Marx și să arunce noi îndoieli asupra pretenției sociologiei cunoașterii de a fi o știință.

.