Tulburarea de depersonalizare (DPD) este o afecțiune cronică și angoasantă, cu o prevalență în populația generală între 0,8 și 2%. Mai multe studii neurobiologice din ultimul deceniu au arătat că pacienții au o activare limbică suprimată la stimulii emoționali. Astfel de constatări sunt în concordanță cu un model care sugerează că această afecțiune este generată de un răspuns inhibitor la amenințare declanșat de anxietate, „greu de conectat”. Un astfel de mecanism ar asigura conservarea comportamentului adaptativ, în timpul situațiilor asociate în mod normal cu o anxietate copleșitoare și potențial dezorganizatoare. În cazul DPD, un astfel de răspuns ar deveni cronic și disfuncțional. Depersonalizarea rămâne o afecțiune pentru care nu există un tratament definitiv și pentru care medicamentele convenționale, cum ar fi antidepresivele sau antipsihoticele, s-au dovedit a fi de mică valoare. Din fericire, în ultimii ani au apărut câteva linii promițătoare de tratament farmacologic, deși sunt necesare studii mai riguroase. De exemplu, o serie de studii sugerează că antagoniștii receptorilor opioizi, cum ar fi naltrexona și naloxona, sunt utili cel puțin la un subgrup de pacienți. În ciuda așteptărilor inițiale, utilizarea lamotriginei ca medicament unic nu s-a dovedit a fi utilă. Cu toate acestea, studiile deschise sugerează că utilizarea sa ca tratament complementar cu inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) este benefică la un număr substanțial de pacienți. În mod similar, utilizarea clonazepamului, în special în combinație cu antidepresivele ISRS, pare să fie benefică la pacienții cu niveluri ridicate de anxietate de fond. În conformitate cu modelul de depersonalizării legate de stres, se știe că acele sisteme de neurotransmițători cu relevanță pentru depersonalizare joacă roluri inhibitorii importante în reglarea răspunsului la stres.