Chiar dacă deșeurile sunt un însoțitor inevitabil al tuturor proceselor, contemplarea unui sfârșit al deșeurilor ne poate forța să ne gândim la modul în care le definim, le generăm și le gestionăm. Două definiții comune ale deșeurilor sunt o substanță sau un obiect care este aruncat și pierderea evitabilă a unei resurse. Practicile actuale de gestionare a deșeurilor din țările industrializate sunt recunoscute pe scară largă ca fiind nesustenabile, însă este clar că nu ne schimbăm practicile în mod eficient sau suficient de rapid. Care sunt impedimentele și cum le putem depăși?

Practicile actuale de gestionare a deșeurilor includ opțiunile de eliminare, recuperare, reciclare, reutilizare, minimizare și prevenire. Reutilizarea începe să estompeze definiția deșeurilor: Dacă un produs secundar nedorit al unei industrii poate fi utilizat ca materie primă pentru o altă industrie, este acesta un deșeu sau o resursă? De exemplu, deșeurile alimentare și vegetale au fost identificate ca fiind o materie primă valoroasă pentru producția de biocombustibili. Iar cu ajutorul unor tehnologii de extracție îmbunătățite, deșeurile generate de activitățile miniere din trecut pot constitui o sursă valoroasă de resurse minerale. Sunt necesare mai multe eforturi pentru a identifica astfel de oportunități potențiale, pentru a dezvolta tehnologiile necesare pentru a le exploata și pentru a elimina orice constrângeri de reglementare sau juridice care împiedică punerea în aplicare. Aceste eforturi ar trebui să vizeze sectoarele care generează cele mai multe deșeuri. În cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene (UE), doar trei sectoare – construcții și demolări, industria minieră și industria prelucrătoare – au generat aproape 74% din totalul deșeurilor în 2008.* Un progres este statutul de „sfârșit de deșeu” dezvoltat de Agenția de Mediu a UE, care permite ca materialul prelucrat, care nu mai este clasificat ca deșeu, să fie utilizat în același mod ca și materialele sau produsele virgine comparabile. Astfel de reglementări privind sfârșitul statutului de deșeu au fost stabilite pentru fierul vechi în martie 2011.‡

În cadrul practicilor actuale, multe dintre costurile de mediu ale producției, inclusiv generarea de deșeuri, sunt externalizate, adică nu sunt încorporate în costul produselor. De exemplu, cerința ca producătorii să preia ambalajele sau chiar produsele la sfârșitul duratei lor de viață poate fi un pas critic în internalizarea costurilor, mutând gestionarea deșeurilor de la eliminare la reciclare sau reutilizare. Dar procesele politice, cum ar fi reglementările, sunt în general necesare pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, este esențială creșterea gradului de conștientizare a faptului că deșeurile reprezintă o problemă societală importantă. Chiar dacă deșeurile menajere au reprezentat doar 8,5 % din deșeurile generate în UE în 2008, ele sunt disproporționat de importante atât pentru că o atenție deosebită acordată acestora creează o conștientizare socială mai largă, cât și pentru că sunt aruncate bunuri cu valoare mai mare, cum ar fi aparatele electronice.

Aspectele politice sunt, de asemenea, esențiale pentru utilizarea ineficientă a resurselor. Agricultura din zona aridă din sud-vestul Statelor Unite este adesea folosită ca un exemplu de utilizare ineficientă a apei. Acest lucru se datorează, în parte, faptului că drepturile de apă impun utilizarea benefică a resursei („folosiți-o sau pierdeți-o”), ceea ce acționează ca un stimulent pervers pentru a descuraja conservarea apei și trebuie abordat prin schimbarea cadrului juridic. Acest lucru poate fi realizat numai prin procese politice, însă conservarea apei va necesita, de asemenea, îmbunătățiri tehnologice în domeniul irigațiilor și o mai bună înțelegere științifică a proceselor hidrologice și de creștere a plantelor.

Sensibilizarea publicului va fi crucială dacă gestionarea deșeurilor va fi abordată atât din perspectiva consumului, cât și a producției. Acest lucru este esențial pentru ca o deplasare a costurilor, fie în spațiu, fie în timp, să nu fie confundată cu un câștig de eficiență. De exemplu, producția poate părea eficientă dacă nu trebuie să se adapteze la reciclarea ulterioară, dar aceste costuri sunt pur și simplu transferate (atât în timp, cât și adesea în spațiu) de la producător la reciclator. Chiar și creșterile reale ale eficienței vor atinge în cele din urmă o limită din cauza legăturii fundamentale dintre deșeuri și randament. Astfel, chestiunea deșeurilor necesită, de asemenea, să ne examinăm modelele de producție și de consum și să le adaptăm la limitele inevitabile ale ecosistemului nostru planetar.

.