Cum spune titlul, pentru prima dată în cei 5 ani de căsnicie, soțul meu m-a lovit. Știu că nu este chiar subiectul potrivit pentru asta și probabil că există un subreddit pentru victimele violenței domestice. Totuși, nu cred că aparțin acolo. Acel loc id pentru femeile care au suferit prin asta de ani de zile. Aceasta este prima dată când mi s-a întâmplat vreodată

Nici măcar nu a ridicat mâna la mine, la naiba, el abia dacă țipă la mine. Azi însă, am observat ceva ciudat. Ca în fiecare sâmbătă dimineața, eram în bucătărie și pregăteam micul dejun pentru amândoi și, ca în fiecare dimineață, el vine în spatele meu, își pune cele două mâini mari și puternice și mi le așează pe talie, mă sărută pe ceafă și mă întreabă ce pregătesc, deși de 5 ani de zile au fost întotdeauna clătite.

„Clătite, ca în fiecare sâmbătă, iubito” îi răspund, în timp ce el își continuă sărutările mici pe tot gâtul meu. El știe foarte bine că asta mă scoate din minți și întotdeauna îmi întrerupe concentrarea și de obicei se termină cu o parte arsă.

Se oprește din sărutat și mă întreabă din nou „Babe? Micul dejun? Clătite, nu?” Nu sunt sigură de ce mă întreabă a doua oară.

„Da dragă, clătite.” Tot cu capul înclinat într-o parte, așteptând să tacă și să redevină jucăușul lui obișnuit de dimineață. Dar mâinile lui mi-au părăsit talia și a făcut un pas înapoi. De data aceasta, cu un ton foarte îngrijorat, a vorbit

„Steph, ce s-a întâmplat? Ești bine?”

Am ridicat capul în sus, nu mai eram îngrijorată de sărutul sau de clătitele noastre. Ceva este în neregulă cu soțul meu. M-am întors cu fața la el, cu ochii deja plini de lacrimi. Avea oare un atac cerebral? A rămas surd peste noapte? I-am răspuns cu voce tare

„Sunt bine! Ce s-a întâmplat!? Nu mă auzi!?”, acum cu lacrimile curgându-mi pe ochi, cu buza de jos tremurând, încercând să nu plâng. Nu vroiam să-i arăt cât de mult mă speria.

Observația de îngrijorare i-a părăsit chipul și s-a transformat în fața obosită a unui om care abia s-a trezit, doar pentru a fi chemat la muncă în ziua lui liberă.

„Ce-i cu fața asta? Ce am făcut?” A spus pe un ton de supărare.

„Nu fac o față. Sunt speriată dragă. Te rog, spune-mi că ești bine.” Vocea mea se frânge, sunt incapabilă să mă mișc, înghețată de frică.

„Serios Steph? Tratamentul tăcut? Nici măcar nu ai de gând să-mi spui, foarte matur. Mă întorc în pat atunci.” S-a întors și a mers înapoi în camera noastră și a trântit ușa în urma lui. „Iar arzi nenorocitele de clătite!” a țipat prin ușă.

Nu m-a înjurat niciodată până acum, sigur că are o gură spurcată și înjură, dar NICIODATĂ spre mine. Am fugit spre dormitorul nostru și m-am dus să deschid ușa. A încuiat-o, m-a încuiat afară din camera noastră, m-a încuiat departe de el. Am zdruncinat mânerul ușii, împingând cât de tare am putut împotriva ușii.

„Joey te rog, deschide ușa. Lasă-mă să mă uit la tine, e ceva în neregulă cu tine.” Era inutil, nu mă putea auzi și nu aveam cum să sparg ușa aia. Am căzut în genunchi. Plângând incontrolabil. Mintea îmi zbârnâia, încercând să mă gândesc la o modalitate de a vorbi cu el, cumva, prin haosul prin care trecea creierul meu, am fugit înapoi în bucătărie. Am deschis sertarul cu vechituri, am scos un pix și o hârtie.

„JOEY, ai nevoie de ajutor, nu mă poți auzi. Te rog, descuie ușa!” Am fugit înapoi la ușa noastră am strecurat hârtia sub ușă. Am auzit pașii lui venind spre ușă, sunetul lui ridicând hârtia. A fost o lungă perioadă de tăcere. Îl auzeam mormăind, părea atât de supărat, îl auzeam cum răsfira hârtia. Am bătut din nou la ușă, cuvintele abia reușeau să-mi iasă din gură „Joey….te rog” Inima îmi bătea cu putere, te rog, te rog, te rog, deschide ușa, mă gândeam în sinea mea.

Relief m-a cuprins când am auzit clicul ușii care se descuia. Ușa s-a deschis rapid, privirea de pe fața lui…roșu aprins, tatăl meu avea acea privire pe fața lui mare când eu sau surorile mele uitam să facem ceva, înainte să ne lovească, o față pe care mi-aș fi dorit să nu o mai văd niciodată.

Fata lui a devenit doar mai roșie când s-a uitat la mine. A aruncat hârtia spre mine, am tresărit când m-a lovit în umăr.

„Ce? Este un fel de glumă Steph, doar STOP. ÎNCETEAZĂ SĂ TE MAI FURI CU MINE.” Dinții îi erau încleștați, respira atât de greu, pumnul încleștat. „VORBEȘTE CU MINE! DE CE NU SPUI NIMIC!? STEPH! SPUNE CEVA!” M-am întors la fetița speriată de acum 17 ani, înghețată de frică, cu un sentiment de scufundare în stomac, cu sângele rece curgându-mi prin vene, cu tot corpul tremurând. Încă îl mai puteam auzi, clocotind de furie.

„NU MAI FACE FATA AIA!” și apoi s-a întâmplat. M-a lovit. M-a lovit în față, m-a lovit atât de tare, încât nu știu cum de nu am căzut la pământ, sau cum de chiar am rămas conștientă.

Mi-am acoperit ochiul cu care s-a conectat pumnul lui. M-am uitat la el îngrozită, așteptând o nouă lovitură. Părea atât de speriat, șocat de ceea ce a făcut. Fața lui era albă, cu ochii larg deschiși. Lacrimile au început să-i curgă pe față.

„Oh, Doamne, Stephanie, îmi pare atât de rău.” A întins mâna spre mine, am sărit înapoi.

„Pleacă de lângă mine! Nu mă atinge, nenorocitule!” Am strigat cât de tare am putut.

M-am întors și am fugit spre ușa din față, apucând cheile de la mașină de pe perete, am deschis ușa, m-am întors și m-am uitat la soțul meu, cel mai bun prieten al meu, dragostea vieții mele, omul căruia i-am promis pentru ultima oară restul vieții mele. Am trântit ușa și am fugit la mașină. Am condus până la surorile mele plângând tot drumul până acolo.

A fost nevoie de tot ce mă gândeam să spun pentru a-l opri pe cumnatul meu să se întoarcă acolo să îl ucidă pe Joey.

Îmi fac griji pentru el. Nu auzea nimic din ce spuneam, continua să vorbească despre o față pe care o făceam. I-am trimis un e-mail în care i-am spus să nu răspundă la ușă dacă bate cineva la ușă și să se ducă la spital.

Nu știu ce să fac, încă îl iubesc.

.